*Text aparut in National Review, in data de 16 ianuarie 1962 si republicat in revista 22 pentru colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’. Pentru traducere s-a folosit volumul Freedom and Virtue. The Conservative Libertarian Debate, ed. George Carey (Wilmington, Intercollegiate Studies Institute, 1998).
In spectrul conservatorismului american se regasesc si s-au regasit multe grupari diferite, care sustin diverse pozitii in cadrul aceleiasi perspective fundamentale. Unele au subliniat amenintarea comunismului international; altele au subliniat pericolul reprezentat de degenerarea progresiva din sanul propriilor noastre institutii. Unele indica destramarea traditiei, si odata cu ea destramarea dreptatii vazuta ca lege naturala, drept sursa a vicisitudinilor noastre. Altele, un esec intelectual de a intelege importanta esentiala a libertatii pentru organismul politic.
Cu toate acestea, oricare ar fi diferentele de abordare, in sfera practica a politicii a existat un consens general cu privire la necesitatea de a rezista in fata colectivismului si a etatismului care emana de la liberalismul** autohton si, in acelasi timp, de a respinge si a neutraliza atacul comunist asupra civilizatiei occidentale, care – desi dispune de forte subversive care actioneaza pe plan domestic – se bazeaza in principal pe puterea armata a unui inamic strain.
Au existat, fireste, tendinte de a acorda o importanta exagerata unuia dintre aceste aspecte intr-o asemenea masura, incat cei care procedeaza astfel tind sa iasa din spectru. Exista unii care dau atat de multa atentie amenintarii comunismului autohton, incat caracterul sau international e pierdut din vedere si adevaratul rol al liberalismului nu e decat vag inteles. Altii sunt atat de preocupati de alterarea fundamentelor filosofice ale virtutii si ale dreptatii, incat neglijeaza aproape complet corolarul ca pe taram politic libertatea este preconditia unei societati virtuoase.
(…)
Fireste ca in orice miscare sanatoasa, in plina dezvoltare, sunt inevitabile ciocnirile de opinii, accentele puse diferit, in contextul acordului cu privire la niste principii fundamentale. Acest lucru e cu atat mai mult de asteptat de la infloritoarea miscare conservatoare americana de azi si asta din doua motive. In primul rand, dispozitia mintii conservatoare, cu aversiunea sa fata de ideologiile inguste si respectul sau pentru persoana umana, nu cunoaste notiunea de „linie de partid” si astfel se arata generoasa cu ponderile diferite acordate unui aspect sau altuia in cadrul unei perspective generale. Dar, si mai caracteristic, principiile care inspira miscarea conservatoare americana contemporana isi trag seva din fuziunea a doua curente de gandire diferite. Cel pe care, in lipsa unui cuvant mai bun, l-am putea denumi „traditionalist”, pune in primul rand accentul pe autoritatea adevarului transcendent si pe necesitatea unei ordini sociale si politice in conformitate cu alcatuirea fiintei. Celalalt, pe care, din nou in lipsa unui cuvant mai bun, l-am putea numi „libertarian”, adopta ca principiu fundamental in chestiunile politice libertatea individului si pune accentul pe restrangerea puterii statului si pe mentinerea unei economii de piata, ca garantii ale acestei libertati.
In fata provocarii colectivismului modern, ostil in egala masura adevarului transcendent si libertatii individuale, traditionalistul si libertarianul au gasit o cauza comuna si tind din ce in ce mai mult sa colaboreze la nivelul practic al politicii. Mai mult, sursa comuna in ethosul civilizatiei occidentale din care izvorasc ambele curente, traditionalist si libertarian, a creat premizele unui dialog continuu care a dat nastere fuziunii reprezentate de conservatorismul american contemporan. Aceasta fuziune de pozitii recunoaste in acelasi timp telul transcendent al existentei umane si primatul libertatii persoanei, o valoare avand la baza consideratii de ordin transcendent. Si sustine ca datoria oamenilor este sa caute virtutea, dar insista ca oamenii nu pot face asta decat daca sunt liberi de constrangerea prin coercitie, proprie unui stat cu puteri nelimitate.
Aceasta intrucat simulacrul de virtute prilejuit de coercitia exercitata de o putere superioara nu e de fapt virtute, a carei semnificatie rezida in optiunea libera pentru bine in detrimentul raului. In concluzie, conservatorul, care intelege si ca puterea politica va dainui intotdeauna si ca nu poate fi facuta sa dispara prin puterea dorintei, e pentru impartirea puterii, pentru ca detinatorii ei sa se contracareze intre ei si sa fie impiedicata concentrarea excesiva de putere. El sustine limitarea puterii statului, separarea puterii in stat, o economie libera si protectia normativa a drepturilor persoanelor individuale si a grupurilor de persoane individuale impotriva statului.
Dar el nu vede statul ca pe un rau absolut; il priveste ca pe o institutie necesara, atata vreme cat e limitat la functiile sale naturale: pastrarea ordinii si linistii in plan domestic, administrarea justitiei si apararea impotriva inamicilor straini. In sfera politica, consensul conservator care se contureaza in prezent in Statele Unite priveste libertatea ca pe un tel; dar, desi e un tel in plan politic, e un mijloc – la fel ca intreaga structura politica – catre telurile mai inalte ale persoanei umane. In absenta acelor teluri, e lipsita de sens. In timp ce acest consens conservator socoteste statul neingradit drept cel mai mare rau politic, el nu priveste statul insusi ca pe un rau, atata timp cat e limitat la functiile sale firesti, atata timp cat puterea pe care o are la dispozitie e ingradita efectiv de o intelegere constitutionala a limitelor dincolo de care aceasta putere ar patrunde in sfera sacra a persoanei individuale si atata timp cat acea intelegere e intarita de impartirea si echilibrul puterii.
De aceea, conservatorul american de azi, desi datoreaza multe curentului libertarian din gandirea occidentala – grija profunda pentru libertate, analiza structurii politice in termenii libertatii, intelegerea importantei vitale a economiei de piata pentru o societate libera si moderna – nu poate accepta pozitia filosofica fundamentala, cateodata rationalista, cateodata utilitarista, care reprezinta baza istorica a libertarianismului pur. Nu poate postula libertatea drept tel absolut si nici nu poate, luand in considerare conditia umana, sa nege rolul statului de institutie necesara pentru protectia drepturilor persoanelor individuale de abuzuri, fie din partea fortelor domestice, fie din partea celor straine. Nu este, intr-un cuvant, un adept al utopiei. Stie ca puterea exista in lume si ca trebuie sa fie controlata, nu ignorata sub influenta desartelor iluzii utopice. Conservatorul american contemporan nu doar ca respinge extremele autoritare ale conservatorismului de secol 19 si extremele liberalismului rationalist si utilitarist din acelasi secol, ci, intr-un anumit sens, depaseste disputa atat de frecvent sterila dintre conservatorii si liberalii secolului 19, pentru a-si fundamenta perspectiva pe sinteza anterioara intre credinta in valori transcendente si credinta in libertate umana, careia Parintii Fondatori ai republicii i-au dat viata prin intermediul biografiilor si al faptelor lor, care este exprimata discursiv in scrierile si dezbaterile lor, si care ne-a fost lasata mostenire sub forma organismului politic pe care l-au constituit.
Preocuparea lor politica a fost instituirea libertatii si mentinerea ei, dar au inteles ca libertatea e lipsita de sens daca nu e fundamentata pe „legile naturii si ale lui Dumnezeu”. Protectia energiilor descatusate ale indivizilor liberi, astfel incat sa poata trai in libertate in conformitate cu aceste legi, a fost grija lor de capatai. Dar au stiut ca in apararea libertatii e necesar un stat bine constituit, nu doar pentru a „imparti dreptatea si pentru a asigura linistea domestica”, dar si pentru a „asigura apararea comuna”. Nu s-au multumit cu analize abstracte ale libertatii; au proclamat pe un ton lipsit de ambiguitate „dati-mi libertatea sau dati-mi moartea”. In acel ramasag cu destinul, „cu o nadejde ferma in protectia Providentei Divine”, si-au pus in joc „vietile, averile si onoarea sacra”.
**In Statele Unite ale Americii, cuvantul „liberalism” denota o doctrina afina social-democratiei, care nu impartaseste cu liberalismul european decat numele. In textul lui Meyer, liberalismul european de tip clasic se regaseste mai mult sau mai putin sub eticheta de „libertarianism”, cu exceptia referirilor la secolul 19, in cadrul carora isi pastreaza numele de “liberalism”. (n. tr.)
Traducere de Tudor Glodeanu
