Aparut initial pe ‘Liberalism.ro‘
Decizie colectiva sau decizii individuale?
Este regretabil că termenii în care a decurs dezbaterea pe tema icoanelor în şcoli reflectă dezinteresul pentru libertate. “Să menţinem sau să eliminăm icoanele din şcolile de stat româneşti?” Însăşi formularea problemei ascunde presupunerea că decizia trebuie să fie colectivă, nu individuală. Orice am răspunde, suntem obligaţi să presupunem că noi toţi împreună – prin mecanismul democratic al deciziilor colective – va trebui să decidem soarta totalităţii bucăţilor de perete din fiecare clasă a fiecărei şcoli a fiecărui oraş si sat din România. Există însă nenumărate decizii importante pentru toţi pe care nu le luăm în mod colectiv. Ar trebui oare să decidem colectiv şi un preţ uniform al laptelui în România? La fel cum pe o piaţă liberă preţul laptelui variază de la cartier la cartier în funcţie de preferinţele relative ale consumatorilor, într-o ordine a libertăţii individuale, distribuţia icoanelor pe bucăţile de pereţi ai şcolilor este decisă în mod dispersat de deciziile elevilor şi profesorilor din teritoriu cu privire la pereţii “lor”.
Desigur, nu ei sunt proprietarii pereţilor. Dar chiar dacă proprietarul este statul, (colectivul “noi toţi”), proprietarul deţine şi dreptul de transfer al deciziei către alţii. Mulţi chiriaşi ai apartamentelor folosesc pereţii spaţiului închiriat în feluri atât de neimportante pentru proprietar (de exemplu numărul icoanelor din sufragerie) încât decizia este lăsată chiriaşului. În condiţii favorabile transferului voluntar de drepturi de decizie, ele merg către cei pentru care decizia respectiva contează mai mult, către chiriaşi. Ei sunt cei care trebuie să vadă pereţii zi de zi.
Pentru cine contează mai mult?
Piaţa însăşi este un mecanism care facilitează transferul drepturilor asupra folosirii resurselor către cei pentru care contează mai mult. Piaţa alocă resursele acelora care sunt dispuşi să plătească mai mult pentru ele. Faimoasa teoremă a economistului Ronald Coase spune că atâta vreme cât părţile îşi pot schimba între ele dreptul de decizie fără probleme, chiar dacă iniţial dreptul îi aparţine celui pentru care nu contează atât de mult, acesta va găsi profitabil să îl vândă rapid celuilalt, pentru care contează mai mult. Transferul ar fi în beneficiul tuturor. Din nefericire, acest lucru nu se întâmplă când costurile de tranzacţie (cu drepturi de decizie) sunt mari. Tocmai de aceea, spune el, în condiţiile în care tranzacţiile ar fi foarte dificile, alocarea iniţiala a drepturilor este foarte importantă. Un judecător sau un legislator ar trebui să se gândească de două ori cui dă un drept de decizie, pentru că dacă îl alocă celui pentru care el contează mai puţin, celălalt nu va avea posibilitatea să îl preia sau să îl cumpere.
Ce ar spune teorema în cazul icoanelor? Că dacă dreptul de decizie asupra acestei bucăţi din acest perete al acestei clase din această şcoală aparţine ministerului sau parlamentului, atunci, chiar dacă pentru elevul dintr-a X-a B prezenţa unei icoane în dreptul lui contează mai mult decât contează pentru domnul ministru Hârdău, dreptul rămâne tot ministerului. Coase ne-ar sfătui să alocăm iniţial dreptul de decizie în zona locală a consiliului director al şcolilor sau şi mai locală, a claselor, astfel încât în cele din urmă elevii şi profesorii locali, cei pentru care contează mai mult, să îşi poată negocia uşor unii cu alţii dreptul de decizie asupra agăţării icoanelor şi afişării posterelor. Aceasta ar permite un reglaj fin conform preferinţelor celor implicaţi.
Soluţia libertariană la problema discriminării
De ce am elimina dreptul locatarilor şcolilor de a afişa icoane pe pereţi? Argumentul care a făcut vâlvă este cel al discriminării ateilor, liber-cugetătorilor şi al celor de culte diferite. Soluţia eliminării dreptului localnicilor de a decide prezenţa icoanelor este însă profund greşită. Discriminarea reprezintă o distribuţie inegală sau neuniformă a avantajelor între părţi sau între drepturilor parţilor. Într-adevăr, soluţia la această problemă trebuie să fie o uniformizare. Ea poate fi de două feluri: sau eliminăm avantajul unei părţi, sau adăugăm un avantaj simetric şi celeilalte părţi. Sau negăm dreptul de a afişa simboluri creştine celor care doresc să afişeze simboluri creştine, pentru a-i egaliza cu ceilalţi care nu doresc, sau adăugăm dreptul simetric de a afişa simboluri diferite de cele creştine celor care nu doresc afişarea simbolurilor creştine. Sau negăm o libertate şi egalizăm nivelul de constrângere, sau adăugăm o libertate corespondentă în partea cealaltă şi mărim gradul total de libertate.
“Care uniformizare e preferabilă? Constrângerea simetrică, sau libertatea simetrică?” Avocaţii egalizării “in jos”, sau ai constrângerii simetrice pretind că prezenţa unei icoane agăţată de către un elev din banca întâi în dreptul băncii întâi ofensează intolerabil prin încărcătura sa simbolică de putere pe ateul / liber-cugetătorul / musulmanul din banca a doua. Întreb însă, cum e posibil ca “încărcătura” simbolică a unei icoane să afecteze un non-credincios? Ateul si musulmanul sunt imuni la ea. Avocatul secularizării va obiecta că mesajul trimis de icoana agăţata de băieţelul din banca întâi este un mesaj de putere permanent dacă fetiţa non-crestină din banca a doua ştie că băiatul interpretează icoana ca pe o victorie a lui asupra ei.
Soluţia libertariană a acestei probleme este să permită blocajul sau bruierea mesajului venit dinspre banca întâi cu un mesaj simetric de semn opus pe care fetiţa îl poate transmite afişând un tablou cu Freud sau Mahomed în dreptul băncii ei. Şi acum situaţia este simetrică, însă într-un fel în care gradul total de libertate creşte.
De ce soluţia de egal maxim de libertate între indivizi este preferabilă stării de constrângere simetrica? Simplu: pentru că intensitatea mesajului de putere se întemeiază pe povestea simbolică din spatele icoanei. Daca băiatul însuşi nu ar crede în propria poveste, nici el nu şi-ar putea interpreta propriul gest ca pe o victorie. Iar dacă povestea din spatele simbolului celuilalt este întotdeauna crezută mai puţin decât cea care întemeiază propriul mesaj, atunci şi sensibilitatea în rău la mesajul de putere al celuilalt este mai scăzută decât sensibilitatea în bine la propriul mesaj. Suma este pozitivă. Pentru fiecare din ei, prezenţa ambelor mesaje va fi preferabilă lipsei ambelor mesaje. Pentru fiecare din ei, starea de libertate simetrică va fi preferabilă celei de constrângere simetrică
Drumul către servitute
Să presupunem ca dreptul de decizie nu va fi cedat indivizilor locali. Să zicem că se va decide secularizarea uniforma. Un elev ingenios îşi va putea comanda la un preţ accesibil un tricou personalizat cu figura lui Hristos. La fel va putea face eleva băncii a doua cu Freud, Marx, Dracul, Mahomed, Elvis Presley, Gregorian Bivolaru. Curând însă, noul teren al manifestării libertăţii va fi cucerit de stat pentru că efectul “discriminatoriu” va fi acelaşi, deşi condiţia pereţilor goi va fi îndeplinită. Curând, o nouă petiţie împotriva discriminării va fi înaintată şi statul se va grăbi din nou să rezolve situaţia prin prohibirea costumaţilor cu efect discriminatoriu. Următoarea egalizare în jos va fi – precum la vecinii „civilizaţi” francezi – prohibireaunoradintre aceste costumaţii nocive între zidurile şcolii (a valurilor mahomedane purtate de fetele musulmane si a tricourilor cu Hristos). Dar de ce doar a acestora? Noua situaţie asimetrică creată de manifestarea libertăţii de exprimare a adepţilor cultului lui Elvis sau Bivolaru va trebui “corectată”. Ne vom întoarce deci la uniforme în şcoli. Dar discriminarea va apărea din nou: de ce doar în şcoli?
_____
Mulţumesc colegilor mei Andrei Trandafira şi Horia Terpe de la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţionala şi colegilor de la Asociaţia Liberalism.ro, în special Tudor Glodeanu şi Emi Socaciu. Discuţiile cu ei si cu prietenul meu Andrei Albu mi-au clarificat multe dintre ideile prezente.
