O versiune a acestui articol publicata initial in revista 22
Putem privi esecul statului asistential din doua perspective. 1) Statul nu este un furnizor eficient de servicii de asistenta sociala. 2) Statul creeaza artificial o clasa de asistati si dependenti, un grup de oameni care, in absenta interventiei statului in economie, ar fi productivi. Acesti asistati social nu trebuie acuzati si facuti tapi ispasitori ai crizei economice, pentru ca multi dintre ei si-ar dori de fapt sa scape statutul lor de dependenti, insa sistemul actual le limiteaza serios oportunitatile. Voi descrie in continuare cea mai importanta piedica pe care o creeaza statul român in calea eliberarii asistatilor economic din starea lor de dependenta precum si a oamenilor aflati la un nivel de subzistenta, in special in mediul rural. Vreau sa subliniez ca avem de-a face nu doar cu o problema economica, ci si cu o profunda injustitie: ca statul nu reuseste sa ofere asistenta este una, dar a-i si impiedica pe oameni sa prospere prin propriile lor eforturi se ridica la un cu totul alt nivel.
O tara moderna are sub 10 la suta din populatie in mediul rural, multe in jur de 2-3%. România are inca 45,4% din populatie in mediul rural. Scaderea are loc extrem de incet (0,2% pe an) datorita reglementarilor legale restrictive. In ritmul actual, ar dura peste 170 de ani ca sa ne apropiem de normalitatea europeana. Acest procent rural urias este unul dintre motivele principale ale eficientei economice foarte slabe a României, a carei dezvoltare care este frânata serios de dezastrul economic din zonele rurale. Productivitatea multor orase, cu exceptia dinozaurilor industriali comunisti, este decenta, iar a capitalei este foarte mare. Zonele rurale nu pot deveni in mod realist productive cât sunt inca atât de populate si, implicit, proprietatile sunt foarte mici. Situatia agriculturii noastre este jenanta: zona arabila a României pe cap de locuitor este dublul mediei europene, dar, cu o productivitate la nivel de secol 19, importam 70% din produsele agricole. In loc sa fie unul dintre marii producatori agricoli europeni, România este ultima. Nivelul de trai in mediul rural, comparativ cu cel urban, este extrem de scazut si multi dintre ei, daca ar putea, s-ar muta la oras. Dezvoltarea economica a României depinde deci de urbanizarea cât mai rapida, iar scoaterea mediului rural din starea de subzistenta depinde de acelasi lucru.
Bucurestiul este una dintre tintele naturale ale emigrantilor din mediul rural si din alte zone, fiind cea mai prospera parte a României. Desi are doar 9% din populatia tarii, bucurestenii platesc o treime din toate taxele din România. Speranta de viata in capitala este cu doi ani mai mare decât in restul tarii. O mare parte din România este literalmente tinuta in cârca de catre bucuresteni prin redistributie. Alternativa la redistributie este prosperitatea si productivitatea endogena. Dar ele nu depind atât de oamenii insisi cât de contextul in care se afla ei. Prosperitatea Bucurestiului este in mare masura o consecinta directa a populatiei sale – când ai 2 milioane de clienti potentiali, reusesti sa vinzi mai orice. Afaceri ce in alta parte esueaza, aici reusesc.
Ceea ce-i opreste pe oameni sa vina in capitala, sau in alte orase, este pretul exorbitant (pentru ei) al locuintelor si chiriilor. Acesti oameni sunt atât de saraci incât nu-si permit sa-si plateasca primul pas spre a deveni bogati. Extinderea naturala a oraselor este impiedicata prin separarea legala artificiala intre extravilan si intravilan, care impiedica firmele de constructii sa extinda orasele pe masura cererii – li se interzice sa construiasca in asa-zisele zone „extravilane”. Situatia din Bucuresti este cea mai clara: Densitatea in Bucuresti a ajuns la ~8500 persoane/km2 (dublul mediei capitalelor europene) in timp ce, de pilda, in Budapesta este de ~3200 persoane/km2. Cele doua orase au aproximativ aceeasi populatie, dar Budapesta are o suprafata de peste doua ori mai mare. Bucurestiul este de departe cea mai densa capitala din UE, urmatoarea fiind Copenhaga cu „numai” ~6000 persoane/km2. Bucurestiul e un furnicar, dar nu in mod natural, ci ca o consecinta a chingii legale in care este tinut.
Pentru a elimina pragul emigratiei rural-urban, fara a pune in pericol prosperitatea existenta prin masuri nefericite de management centralizat de tipul celor incercate de Ceausescu, exista o solutie simpla: trebuie pur si simplu permis oraselor sa creasca in mod natural, lucru realizabil prin eliminarea distinctiei extravilan/intravilan. Tot ce are statul de facut aici este sa lase liber ceva ce acum interzice. Efectul ar fi scaderea preturilor chiriilor, apartamentelor si terenurilor, ceea ce ar micsora pragul mutarii la oras. Procesul de urbanizare s-ar accelera. Efectele economice sunt doua: cresterea productivitatii agricole sicresterea economica urbana pe masura ce o mare cantitate de forta de munca ieftina devine disponibila, iar baza de clienti potentiali creste. Efectul politic este si el previzibil: secarea principalului bazin electoral al PSD-ului. De ce nu sesizeaza acest lucru PDL si PNL este un mister pentru mine, taranii veniti la oras fiind probabil unii dintre cei mai de dreapta oameni din România. Iar efectul social este o scadere a numarului de oameni dependenti de asistenta sociala si cresterea numarului celor capabili sa-si autosustina financiar familiile.
Multumiri: lui Horia Terpe care m-a facut constient de importanta legilor de zonare.
