Concurenta privata este preferabila monopolului de stat
Fenomenele monetare au fost considerate de catre cei mai multi economisti ca fiind cazuri speciale ale disciplinei lor, fapt ce ar justifica interventia statului in domeniul monetar-bancar. Acest punct de vedere este impartasit chiar de catre o parte din autorii de orientare liberala. Este cazul lui Milton Friedman, cunoscut pentru scrierile sale favorabile economiei de piata si pentru criticile devastatoare aduse interventiei statului in economie. El ajunge la concluzia ca „inflatia este intotdeauna si peste tot un fenomen monetar” si propune ca solutie a acestei probleme respectarea unei reguli stricte: cresterea masei monetare intr-un ritm constant, egal cu ritmul de crestere pe termen lung al economiei. Impunerea acestei reguli constitutionale ar intra in sarcina unei Banci Centrale.
Libertarienii nu sunt insa convinsi ca, in domeniul monetar, monopolul (privat sau de stat) ar fi preferabil concurentei. Argumentele lor sunt urmatoarele:
Moneda nu este o inventie a statului, ci ea a aparut in mod spontan, in urma unor procese de piata. In economiile primitive, oamenii au constatat ca puteau obtine mai usor produsele dorite daca, in schimbul celor oferite, acceptau o alta marfa, cu mai mare cautare in randul semenilor lor. Actionand astfel, se declansa un proces cumulativ, marfa sau marfurile intermediare capatand o acceptare tot mai larga, pana la a indeplini functia de intermediar al schimburilor general acceptat, adica functia de moneda. Aceasta analiza a fost confirmata prin descoperirile arheologice. Instrumente monetare private (mici lingouri din metal pretios), „emise” de negustori, existau inca din secolul al X-lea i. Ch., cu mult inaintea aparitiei primelor monede „de stat” in Asia Mica (sec. V i. Ch.).
Interventia statului in domeniul monetar nu a fost motivata atat de dorinta de-a ameliora functionarea pietei, cat de nevoia de a colecta resurse bugetare. Astfel, senioriajul, adica diferenta intre valoarea nominala a celor mai vechi monede emise de o autoritate politica si valoarea lor intrinseca, era de circa 25%, si rezulta din inlocuirea partiala a metalului pretios cu un metal mai ieftin. Altfel spus, primele monede statale erau o frauda, deoarece aveau inscrisa o valoare „oficiala” mult superioara celei reale. In mod evident, acest proces este generator de inflatie.
Bancile centrale sunt o aparitie recenta in peisajul monetar (secolul al XIX-lea), crearea lor avand o motivatie preponderent politica. Abandonul convertibilitatii in aur a facut posibile rate ale inflatiei inimaginabile in trecut. Spre exemplu, ceea ce putea fi cumparat cu o marca germana in ianuarie 1922 costa 10 miliarde de marci doi ani mai tarziu. Cele mai mari crize economice (inflatie, deflatie, somaj etc.) au avut loc dupa crearea bancilor centrale. Deci, acestea din urma nu pot fi considerate ca fiind factori de stabilitate monetara sau economica.
Care sunt solutiile propuse de libertarieni? Punctul lor comun este, desigur, restrangerea drastica sau chiar eliminarea completa a statului din domeniul monetar-bancar si aplicarea „dreptului comun al afacerilor” in acest sector. Abordarile lor pot fi clasificate in urmatoarele trei categorii:
• Emisiunea concurentiala de bancnote convertibile in aur in regim de rezerve fractionare
Sursa de inspiratie a acestor propuneri este studiul experientelor istorice. Modelul de referinta este sistemul bancar scotian (1727-1845), in care functionau la final 19 banci de emisiune, care emiteau propriile bancnote convertibile in aur. Sistemul a functionat foarte bine, iar decalajul existent intre Scotia si Anglia s-a redus. Experienta scotiana de free banking a fost intrerupta la initiativa Angliei. Motivele nu au fost economice (scotienii au facut petitii pentru pastrarea sistemului), ci politice (extinderea suveranitatii Londrei asupra Scotiei). La nivel mondial au existat peste 50 de experiente de freebanking sau apropiate de acest model.
• Emisiunea concurentiala de bancnote convertibile in regimul rezervelor integrale
In acest sistem, bancile sunt obligate prin lege sa mentina rezerve in aur egale cu volumul bancnotelor emise. Orice emisiune de bancnote fara echivalent in aur constituie o frauda. Autorii care apara acest sistem arata ca, de indata ce bancile au inceput sa emita mai multe bancnote decat rezervele in aur, ele au devenit vulnerabile la panicile bancare. Pentru a evita falimentul, bancile au obtinut protectia autoritatii statale, adica privilegiul de-a suspenda convertibilitatea, in schimbul acordarii de credite guvernului. In constituirea Bancii Angliei s-au parcurs exact aceste etape. Astfel, singurul mod de-a preveni inflatia, dar si repetarea istoriei ar fi respectarea de catre banci a unui coeficient de rezerve in aur egal cu 100% din bancnotele emise. In viziunea autorilor amintiti, absenta interferentelor statale in domeniul monetar si a privilegiilor politice acordate bancilor ar conduce tocmai la acest rezultat.
• Emisiunea concurentiala de bancnote neconvertibile
Singurul caz de concurenta intre monede neconvertibile este la nivel international. Nu exista o autoritate monetara mondiala, iar participantii la tranzactii au de ales intre diferite monede. Cele inflationiste sunt in general evitate in favoarea celor relativ stabile. Aceasta concurenta se deosebeste de idealul teoretic libertarian: monedele sunt in continuare emise de catre state, ele beneficiaza de curs legal in tara de origine si, in multe cazuri, cetatenii sunt impiedicati sa utilizeze alte monede decat cea nationala. S-a imaginat un sistem monetar bazat pe concurenta intre mai multe monede private neconvertibile, specifice fiecarui emitent si circuland in acelasi spatiu economic. Neexistand un curs legal care sa forteze acceptarea monedei, bancile emitente ar trebui sa castige increderea utilizatorilor. Costurile initiale ridicate nu ar putea fi amortizate decat pe termen lung, prin mentinerea acestei increderi, adica prin stabilitatea puterii de cumparare a monedei emise. Din motive evidente, numarul de monede in circulatie intr-un spatiu economic ar fi limitat prin insesi deciziile utilizatorilor. Tehnicile de criptare au permis aparitia recenta a unor emitenti de monede private, al caror succes a ramas insa limitat. Ramane de vazut in ce masura acest sistem va fi favorizat de evolutiile tehnologice.
In concluzie, nu exista un singur punct de vedere libertarian in domeniul monetar. Ideea comuna este insa ca interventia politica in acest domeniu este cel putin la fel de nefasta ca in alte sectoare: inflatia este peste tot si intotdeauna un fenomen politico-monetar.