Adesea – si pe drept cuvant – se subliniaza incongruenta dintre doctrinele politice din spatiul occidental si manifestarile lor autohtone. Aceasta discrepanta, istoric inradacinata si inca actuala, este insa – cel putin in cazul liberalismului – mult mai mult decat o consecinta a adaptarii discursului politic la conditiile socio-culturale specifice spatiului romanesc. Din chiar momentul formularii sale, de catre generatia pasoptista, si pana la finalul regimului parlamentar anterior celui de-al doilea razboi mondial, liberalismul romanesc are drept coordonate de baza doua traditii intelectuale care, desi prezinta irizari ale filosofiei liberale clasice sau puncte de intersectie cu aceasta, ii sunt in mod fundamental opuse in dimensiunile sale esentiale.
Prima dintre acestea isi are originile in ideologia iacobina si in curentul republican-democratic sau radical care ii succede, in Franta si in tarile latine in special. Cea de-a doua – imprimata in dimensiunea nationala si nationalista a liberalismului autohton – reflecta aportul conservatorismului romantic de sorginte germana. In traditia radicala sau republican-democratica, inspirata in plan teoretic de filozofia politica a lui Rousseau, participarea politica, democratia, centralismul si – consecinta si corolar al acestora – interventionismul etatist sunt obiectivele definitorii ale actiunii politice, in timp ce liberalismul clasic este esentialmente individualist, anti-centralist si anti-etatist. Ideologia radicala – desi contine elemente comune de discurs cu liberalismul (drepturi si libertati individuale, responsabilitatea guvernantilor, domnia legii) – este in mod fundamental distincta atat in principii, cat si in finalitatea actiunii politice. Nationalismul este o componenta deplina a republicanismului democratic, comunitatea politica fiind conceputa sub semnul „vointei generale” a cetatenilor, o vointa a tuturor si in acelasi timp deasupra tuturor. Insa national-liberalismul romanesc imprumuta in privinta natiunii viziunea organica si perenialista a romantismului german. In discursul liberalilor pasoptisti si al generatiilor urmatoare natiunea este o comunitate primordiala, o uniune anistorica intre indivizi de acelasi sange, o matrice spirituala si nu o comunitate contractuala. In locul rationalismului specific atat discursului clasic liberal, cat si radicalismului democratic, atunci cand vorbesc de natiune, liberalii autohtoni prezinta in intregime caracteristicile discursului anti-rationalist romantic: paseism exaltat, comunitarianism organicist, emanationism si obscurantism conceptual.
Ceea ce va constitui traditia liberala autohtona – incepand cu generatia pasoptista, trecand apoi prin diferitele grupari liberale ce se vor reuni in cadrul Partidului National-Liberal in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pana la instaurarea regimului comunist – s-a nascut din osmoza acestor doua curente de gandire si in absenta unei veritabile dimensiuni clasic liberale. „Bonjouristii” au cunoscut in mod direct, cu ocazia sejururilor formatoare petrecute la Paris, Viena, Berlin sau in alte orase germane si prin contactul cu literatura si presa franceza si germana, atat republicanismul-democratic cat si nationalismul-romantic, de altfel in voga in epoca; si le-au adoptat pe ambele, alcatuind un program ideologic care, in linii mari, va constitui testamentul tuturor generatiilor viitoare de liberali autohtoni.
Liberalismul romanesc va avea, asadar, ca elemente definitorii ale practicii si teoriei politice centralismul, nationalismul, interventionismul, constructivismul social si participarea politica de masa ca obiectiv politic. Bineinteles, nu toate aceste elementele sunt materializate in aceeasi masura in fiecare interval istoric. Caracteristicile clasice ale interventionismului, de exemplu, sunt mai vizibile abia dupa crearea Bancii Nationale, moment crucial dupa care statul roman, la initiativa national-liberalilor, demareaza un ambitios program de „sponsorizare” a crearii unei industrii nationale; cresterea participarii politice si treptat, ca o consecinta a acestui fapt, a asistentei publice, e impinsa treptat de liberali pe agenda politica si realizata imediat dupa primul razboi mondial prin introducerea sufragiului universal masculin, insa participarea politica in masa a fost intotdeauna un obiectiv proclamat cu mult entuziasm de principalii corifei liberali.
Data fiind vocatia PNL de „partid de guvernare” in istoria moderna a Romaniei, filosofia sa politica a lasat si urmele cele mai adanci asupra societatii romanesti. Dintre toate, absenta unei veritabile dimensiuni liberale, in spiritul traditiei liberalismului clasic, e poate – pe termen lung – una dintre cele mai dureroase. Adesea, recitind trecutul, se afirma in acest punct ca filosofia clasic liberala era un raspuns inadecvat la contextul geopolitic al Principatelor Romane in secolului al XIX-lea si la starea de inapoiere economica, sociala si politica a teritoriilor romanesti si ca, prin urmare, ea nu putea capta interesul elitei autohtone. Aceasta chestiune necesita o discutie separata; e de ajuns insa sa semnalam ca existau premisele unei traditii liberale autohtone in spiritul liberalismului clasic. Contactul cu economistii liberali francezi (Jean Baptiste Say, Frédéric Bastiat, Charles Compte sau Charles Dunoyer, ca sa enumeram numai cativa) a avut o influenta semnificativa asupra lui Ion Ghica, considerat cel mai liberal dintre liberalii autohtoni; de asemenea, Ion Strat publica un Tratat de economie politica in care reia, cu multa vigoare, viziunea liberala a lui Say si Bastiat; insa astfel de manifestari ale liberalismului clasic sunt minoritare si ocupa un loc periferic in practica politica si in dezbaterea intelectuala din epoca, unde se impun protectionismul lui Vintila Bratianu si sociologia marxista a lui Stefan Zeletin.
E adevarat ca, la sfarsitul secolului al XIX-lea, liberalismul intra in criza pe intreg continentul european si nu numai. Incepand cu perioada interbelica, filosofia politica liberala dispare pentru multa vreme din practica politica curenta si chiar din dezbaterea intelectuala. Am putea, asadar, spune ca in acest caz contextul romanesc se sincronizeaza perfect cu tendinta generala europeana; numai ca, daca in restul Europei exista o mostenire teoretica si istorica a liberalismului clasic care a continuat sa inspire „inactuali”, in Romania, dupa aproape cincizeci de ani de despotism, nu exista decat problematica mostenire a national-liberalismului.