Text ingrijit de Ionut Sterpan si Monica Somandroiu.
Publicat initial in Economistul, 24 ianuarie 2011, 33-37, si 31 ianuarie 2011, 33-37.
Actuala criza este mai degraba o criza a statului decat a pietei. Acesta a fost mesajul conferintei anuale a CADI si a Fundatiei Konrad Adenauer. Conferinta a fost organizata la Bucuresti, in 27 septembrie 2010, in parteneriat cu Atlas Economic Research Foundation si Institute for Economic Studies – Europe. Mesajul vine in continuarea expunerilor facute in conferinta anuala CADI-KAS din 2009 despre cauzele si mecanismele crizei, si este sustinut de rezultatele analizelor publicate in acelasi an de cercetatori romani libertarieni[1].
Cum creeaza statul premisele crizei? Sistemul centralizat al democratiei reprezentative hraneste o clientela politica, fie ca este vorba de o clasa puternica electoral, fie ca este vorba de grupuri organizate de interese. Deservirea acestei clientele creste nesustenabil nivelul cheltuielii publice si ii creeaza o structura defectuoasa. Supracreditarea este numai un tip special de cheltuiala publica. Aici orizontul motivatiilor de tip electoral a dat clasei politice tendinta de a supraincuraja credite care apoi au creat aparenta falsa a rentabilitatii si au creat piramida financiara subreda. Trebuie insa sa avem in vedere tabloul general creat de suprataxare si suprareglementare. Pe de o parte, nivelul cheltuielii publice atrage o povara fiscala ce disloca activitatea economica pe un traiect mai putin productiv. Pe de alta, structura cheltuielilor publice se complica si aparatul birocratic devine mai greoi odata cu noile straturi de reglementari ce incetinesc fluxul economic si blocheaza inovatia.
Idealul asistentei sociale creeaza un pretext in plus pentru supraincarcarea pietei cu taxe si reglementari. Din acest motiv statele asistentiale isi confrunta cetatenii cu dezechilibre bugetare accentuate. Odata aflat in criza, nu numai ca statul asistential se dovedeste incapabil sa relanseze economia intrucat suprareglementarea reduce posibilitatea pietei de a corecta alocarile gresite. Dar, in acelasi timp, din pricinascaderii incasarilor la buget, statul asistential devine incapabil si sa sustina categoriile defavorizate. Concluzia: modelul social este mai vulnerabil la criza. Prin contrast, flexibilitatea unei economii caracterizate de libera initiativa si relativ degrevate de povara cheltuielilor bugetare ii asigura o performanta superioara in ambele privinte, si a productivitatii economiei si a asistentei celor defavorizati. Solutiile de relansare economica sunt cele bazate pe mecanismul pietei libere, liberalizari, privatizari, si dereglementari.
Invitatii straini au fost domnii Tom Palmer, vicepresedinte pentru relatii internationale al Fundatiei pentru Cercetare Economica Atlas, Washington D.C., Lothar Funk, profesor la Universitatea de Stiinte Aplicate din Düsseldorf, si Pierre Garello, Director al Institutului pentru Studii Economice – Europa si profesor de stiinte economice la Universitatea din Aix-en-Povence. Invitatii din Romania au fost domnii Theodor Stolojan, Membru al Parlamentului European, Sever Voinescu, Membru al Parlamentului Romaniei, Varujan Pambuccian, Membru al Parlamentului Romaniei, Valentin Ionescu, fost Ministru al Privatizarii in perioada 1997-1998 si domnul Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Bancii Centrale si fost reprezentant al Romaniei la FMI intre 2003 si 2007. Moderatorii celor doua paneluri au fost domnii Valeriu Stoica, profesor de Drept la Universitatea din Bucuresti siDan Suciu, realizator la Money Channel si editorialist la revista 22.
In continuare, va prezentam fragmente de la discutiile din cadrul conferintei.
Valeriu Stoica: Modelul asistential descurajeaza munca, birocratizeaza statul, creste deficitele nefinantate si asigura guvernarea de catre cei care nu muncesc
Dupa cum bine stiti, criza economica actuala are multe interpretari. Doua dintre ele sunt radical opuse. Este o interpretare potrivit careia asistam la esecul capitalismului. Si este o alta interpretare, potrivit careia asistam la esecul statului asistential. Noi cel putin, care suntem aici, credem ca a doua explicatie este cea corecta. De ce a esuat statul asistential? Sunt, cred, cinci efecte pe care statul asistential le-a produs si care ii explica esecul.
Primul efect pervers al statului asistential: i-a incurajat pe cei care nu muncesc. Aceasta concluzie este valabila pentru toate tarile in care statul asistential a fost vazut ca o solutie. Daca ne referim la Romania din ultimii 20 de ani, doua cifre sunt graitoare. Ele figureaza si in mesajul Presedintelui, adresat Parlamentului Romaniei, in urma cu cateva zile. In anul 2004, in Romania existau 6 400 000 de asistati social. La o tara cu 20 milioane de locuitori, pentru ca aproximativ 2 milioane de cetateni ai Romaniei lucreaza in alte tari, este o cifra impresionanta. In 2008, dupa patru ani de guvernare „liberala”, dupa patru ani in care cei care au guvernat, in discursul doctrinar, au afirmat ideea statului minimal, s-a ajuns ca numarul celor asistati social sa fie de 13, 9 milioane. Putem vorbi si despre ce s-a intamplat in sistemul de pensii in aceasta perioada. Din ’90 si pana astazi, numarul pensionarilor a crescut enorm, si numai in anul 2008 pensiile au crescut cu 45%. Nu stiu o alta tara care sa fi avut o asemenea crestere spectaculoasa a pensiilor, printr-o simpla decizie a Guvernului. Ar fi, de asemenea, interesant sa vedem ca sunt judete in care, pensionarii pe caz de boala si pentru handicap ating un procentaj impresionant din totalul pensionarilor. De exemplu, in judetul Bihor acestia sunt 30% din numarul total. Exemplele pot continua. Evident ca o asemenea politica ii incurajeaza pe cei care nu muncesc.
Al doilea efect pervers al statului asistential: birocratizarea statului. Si aici am sa va dau doua cifre. Spunem ca statul comunist este statul totalitar cel mai birocrat. Ei bine, in anul 1990, in Romania, acel stat totalitar, avea 900 000 de bugetari. La 1 ianuarie 2010, dupa 20 de ani de politica prin care oficial a fost incurajata economia de piata, si s-a afirmat ideea statului minimal, aveam 1 400 000 de bugetari. Asadar, intre ‘90 si 2009, o crestere de peste 50% a numarului de bugetari.
Al treilea efect pervers: descurajarea celor care muncesc. Povara fiscala este tot mai mare in sarcina celor care muncesc. Cei care platesc taxe si impozite sunt sufocati, sunt descurajati sa produca si multi dintre ei incearca sa gaseasca solutii alternative, fie intrand in economia gri sau in economia subterana, fie migrand capitalul lor in alte tari decat Romania. Din acest punct de vedere trebuie sa privim mutarea sediilor societatilor comerciale din Romania in Bulgaria.
Al patrulea efect pervers: cresterea deficitelor nefinantate. Cum bine se stie, nu numai in Romania, dar in toata Europa, criza datoriilor suverane este extrem de grava, iar statele asistentiale si-au pierdut credibilitatea ca debitori. Deficitele, pentru a fi finantate, au nevoie de credit. Dar, cel putin, in aceasta perioada de criza, statele asistentiale si-au pierdut credibilitatea ca debitori pentru ca cei care dau bani, creditorii, au constatat ca statele asistentiale nu sunt capabile sa produca reducerile necesare pentru a restitui creditele.
Si, in sfarsit, un al cincilea efect, efectul politic al celor patru efecte economice: guvernarea de catre cei ce nu muncesc. Statele asistentiale functioneaza in tari in care nu mai conduc cei care muncesc si platesc taxe si impozite. Explicatia este evidenta daca ne gandim la mecanismele electorale si la programele electorale. De exemplu, de 20 de ani in Romania, pe de o parte se rafineaza o tehnica electorala simpla: cumpararea de voturi. Pe de alta parte, se rafineaza programele electorale de promisiuni adresate celor asistati social, care in buna parte sunt respectate mai ales cand se apropie scadenta electorala. Aceste efecte perverse duc la o singura concluzie. Nu capitalismul este de vina pentru criza economica actuala. Dimpotriva. Ignorarea regulilor de functionare ale capitalismului, incalcarea regulilor concurentei oneste, descurajarea celor ce muncesc si care ar putea sa faca profit si sa reinvesteasca profitul.
Solutia, din punctul meu de vedere, este simpla. Dar cu cat e mai simpla, cu atat e mai greu de aplicat. Trebuie mai intai, la nivel politic, sa schimbam sensul de functionare al democratiei astfel incat cei care muncesc, produc si platesc taxe si impozite sa aiba cuvantul hotarator in stabilirea politicilor unei tari. Nu vreau sa spun prin aceasta ca cei care au nevoie de asistenta sociala nu trebuie sa fie asistati, ci ca aceasta compasiune trebuie adresata celor care au realmente nevoie de asistenta. Avem nevoie de o noua solidaritate politica a celor care produc, platesc taxe si impozite.
Tom Palmer: Statul asistential este mai vulnerabil la criza
Abordez tema discutiei de astazi amintind rolul extraordinar de important pe care l-au jucat politicile interventioniste in debutul crizei financiare. Este vorba in special de acele politici, care au fost concepute sau care au avut ca scop explicit imbunatatirea situatiei celor saraci prin mecanisme de stat. Amintesc punctul de plecare din politica americana. Statul, prin Banca Centrala, din 2003 pana in 2004, a stabilit ratele dobanzilor pe un teritoriu negativ. Acesta este un lucru dificil de inteles. In mod normal, cand platesti ratele dobanzii pentru un imprumut, platesti banca pentru ca te imprumuta. Insa cand ratele dobanzii sunt negative, banca e cea care te plateste pe tine ca sa te imprumuti. Consecinta este ca oamenii vor imprumuta foarte multi bani si se incurajeaza din ce in ce mai multe datorii. Pe langa aceasta, exista o politica sociala a statului menita sa incurajeze detinerea de locuinte. Ratele platii-depozit pe care administratia federala pentru locuinte le garanta, au scazut de la 20% – unde fusesera timp de 60 ani – pana la 3%, iar in primul trimestru al lui 2008 au ajuns chiar la 0%. Statul a eliminat distinctia dintre a inchiria si a cumpara.Firme sponsorizate de catre guvernul federal – Fannie Mae si Freddie Mac – au primit instructiuni din partea Congresului sa asigure finantare ipotecara pentru persoanele cu un venit scazut. Incepand cu 1996, 42% din toate finantarile de ipoteci trebuiau sa fie directionate catre oameni cu un venit sub cel mediu, iar 12% catre cei care castigau mai putin de 60% din venitul mediu. S-a pus in practica o politica sistematica de a subventiona detinerea de case de catre persoane cu venituri dintre cele mai mici si din ce in ce mai putin calificate. Acestea sunt imprumuturile de tip „NINJA” – No Income, No Job, No Assets. Prin urmare, daca nu ai Nici Venit, Nici Slujba, Nici Active sau economii, Guvernul Federal iti garanteaza imprumutul pentru o casa. Acordurile Basel 2, prin care statul a garantat bancilor cumpararea acestor titluri, au fost primul ingredient al crizei financiare, raspandind politici daunatoare in toata lumea, pentru ca sistemul financiar este un urias castel de carti. Auzim frecvent ca aceasta criza a fost cauzata de lacomie. Nu exista insa nici un motiv sa credem ca oamenii erau mai lacomi in 2007 sau in 2008 decat au fost in 1998 sau 1988 sau oricare alta perioada. Cauza acestei crize au fost politicile daunatoare, aplicate in mod sistematic prin interventia in piata. Acum platim consecintele.
Daca ne uitam la cazul Romaniei, rata somajului, care inainte de criza era sub 4%, acum trece de 8% (desi, sincer, nu am mare incredere in statisticile pe care le realizeaza agentiile guvernamentale). Ei bine, un mod de a creste rata angajarilor este de a simplifica concedierile. Poate parea surprinzator pentru unii, dar e vorba de un rationament foarte simplu: reducerea costurilor de angajare a personalului. M-am intalnit cu antreprenori romani, care mi-au spus costul imens al lucrurilor inutile pe care trebuie sa le faca pentru a concedia pe cineva. Solutia este o piata a muncii mai flexibila. Cred ca aceasta ar trebui sa fie prima prioritate a guvernului roman.
O a doua prioritate ar fi disciplina fiscala. E cu siguranta nevoie de un plan serios de reducere a cheltuielilor. O modalitate de a raspunde acestei propuneri este mutarea intreprinderilor publice si a serviciilor publice, inclusiv sistemul de pensii din Romania, sistemul de asigurari medicale, caile ferate, posta, in sectorul privat. Daca acestea sunt privatizate corect si cu intentii serioase, pe fondul libertatii pietelor, industrii consumatoare de taxe nete pot fi transformate in industrii platitoare de taxe nete. Acest lucru l-a reusit Margaret Thatcher in Regatul Unit al Marii Britanii: a luat intreprinderile de stat, consumatoare de taxe – British Airways, British Steel – si le-a transformat in intreprinderi profitabile, care platesc taxe. Importanta in aceasta privinta ar fi trecerea catre un sistem liberalizat de asigurare a sanatatii. Oricine este ingrijorat ca ar putea fi bolnav in urmatorii 10 sau 15 ani ar trebui sa fie constient de importanta scurgere de personal medical calificat din aceasta tara. Si cred ca cea mai buna solutie ar fi un sector privat mai mare pentru ingrijire medicala, pentru spitale, pentru clinici, care ar fi aici, in tara, si ar asigura servicii medicale mai bune. Pentru ca adevarul este ca medici calificati si personal medical aleg sa plece din Romania.
La capitolul disciplina fiscala, exista cateva repere. Am putea lua modelul grecesc, ale carui consecinte le vedem acum. Grecii au marit cheltuielile sectorului public in ultimii cinci ani de la 42% la 51%. Au angajat la stat 100 000 oameni, iar acum se vad consecintele. Un alt model tot pentru ce nu trebuie facut, doar usor mai putin iresponsabil este Statele Unite. Tim Geithner a criticat guvernul german, afirmand ca “e nevoie de o crestere mai puternica a cererii interne”, care se traduce prin cheltuieli iresponsabile, care nu pot fi justificate si nici acoperite din resursele prezente si viitoare. In opinia mea, acest sfat este stupid. As vrea sa dau doar un exemplu dintre problemele pe care le pune actuala abordare a guvernului SUA, nu inainte de a mentiona ca sunt un critic al ambelor partide: administratia Bush este la fel de iresponsabila in aceasta privinta precum administratia Obama. Statul a promovat asa-numita stimulare a cheltuielilor sub forma prelungirii perioadei de plata a compensatiei de somaj. Aceasta masura stimuleaza somajul ceea ce doar intarzie tranzitia. Un exemplu total opus, cred ca il ofera guvernul german, care a stabilit o abordare mult mai inteleapta a acestei probleme. Din punctul de vedere al reducerilor bugetare, dintre cele doua modele, cel american si cel german, cred ca modelul german este mult mai intelept pentru Romania.
Pentru a conchide, una dintre prioritatile guvernului roman ar trebui sa fie reducerea costurilor de angajare si concediere si mutarea mai multor servicii publice catre sectorul privat. Cred ca votantii vor respecta aceste prioritati daca le sunt explicate ca masuri necesare pentru disciplina fiscala si construirea viitorului lor.
Lothar Funk: Modelul german al economiei sociale de piata ne ofera lectii de crestere economica sustinuta
Marturisesc ca este pentru prima data dupa foarte multi ani cand oamenii nu se mai refera la Germania ca la omul bolnav al Europei. Va propun sa adoptam o privire de ansamblu asupra experientei Germaniei cu sistemul economiei sociale de piata, un sistem opus modelului statului asistential. Eu vad trei etape ale acestei experiente intinse de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial pana astazi:perioada initiala de prosperitate crescanda odata cu implementarea sistemului economiei sociale de piata perioada de testare a sistemului, in care am fost martorii unei inflexibilizari crescande a pietei, ca urmare a unei anumite insistente pe termenul „social”, si in sfarsit perioada de revenire economica odata cu flexibilizarea pietelor.
Cred ca faptul ca o ducem relativ bine pe timpul crizei se datoreaza tocmai masurii in care s-a renuntat la ideea statului asistential. Cu doi ani in urma, se spunea ca vom ajunge in acest moment sa avem rata somajului de 5 milioane. Acest lucru nu a avut loc pentru ca economia germana a devenit mult mai flexibila decat era atunci. Din pacate a durat destul de mult sa distingem binele de rau, insa de aici Romania poate trage anumite invataminte. Guvernul cancelarului social-democrat Schröder a realizat mai putin de jumatate dintre reformele necesare, si doar la presiuni din partea dnei Merkel si a opozitiei, crestin-democratii. Ulterior, dl. Schröder a fost eliminat de la conducere, iar de atunci avem o guvernare crestin-democrata. Aceasta ar fi suprapunerea politica pe etapa de revenire economica de care am amintit.
Germania anilor 1950 – 1960, este asociata cu prosperitate ridicata si stabilitate. Mi se pare foarte interesant ca dupa ce a pierdut un razboi, aceasta tara a avut rate ale cresterii economice de 8-9% timp de o decada si jumatate, rezultate mult mai bune decat britanicii, de pilda. Care a fost secretul acestui succes? Secretul trebuie cautat in modelului economiei sociale de piata asa cum a fost implementat de Ludwig Erhard. Acesta continea un stat limitat – caci statul a permis competitia economica libera abtinandu-se sa intervina in piata, dar in acelati timp puternic, intrucat nu a permis negocieri colective. Trebuie notat ca in absenta sindicalismului salariile erau mari pentru acea perioada. Modelul includea si o politica economica a stabilitatii inflatiei. Un stat limitat inseamna si o banca centrala independenta si deci capabila sa mentina o inflatie scazuta. Multi adauga aici si o strategie de dezvoltare a pietelor pentru export care sa compenseze o piata interna de desfacere mica, si un nivel inalt al capitalului uman. Exista si alti factori. Important este insa ca Germania intotdeauna a favorizat pietele libere. Germania a devenit cea mai libera piata, poate cu exceptia Elvetiei, in anii 1950. Am obtinut la acel moment, un avantaj comparativ in produsele cu tehnologie moderata din industria manufacturilor, avantaj pe care il pastram si astazi.
Ideea principala implementata, numita si ordoliberalism, a fost aceea ca statul trebuie sa garanteze anumite reguli ale jocului si stabilitatea lor. Acest set de reguli, sau acest cadru de institutii trebuie sa cuprinda: libertatea contractului si intrarea libera pe piata – altfel nu am putea sustine concurenta; mentinerea constanta a setului de reglementari – altfel resursele ar fi mutate dintr-un loc in altul inainte sa poata produce; si un nivel scazut al inflatiei – altfel informatia pe care o poarta preturile relative ar fi alterata si ar induce in eroare agentii economici.
Odata implementat insa, modelul erhardian al economiei sociale de piata a deviat constant catre modelul statului asistential. Noi straturi de reglementari au fost adaugate si au crescut taxele. Este sugerat adesea ca principala problema a Germaniei a fost unirea. Nu este adevarat. Bineinteles ca unificarea a constituit un motiv in plus pentru cresterea cheltuielilor guvernamentale si pentru diluarea in continuare a ideii initiale de cadru legal al concurentei libere. Dar deja economia sociala de piata a anilor 70 devenise inflexibila, chiar daca problemele erau bine ascunse. Datorita acestor escamotari in anii 80, Japonia a luat Germania drept model si stim ca nu i-a fost bine. Economisti de orientare keynesiana au influentat nefast Germania la sfarsitul anilor 70. Am trecut de la o schema de pensii bismarkiana bazata si orientata pe statut la un sistem pay-as-you-go si, din motive electorale, au fost risipite resurse. Subventiile in beneficiul grupurilor organizate si a clasei de mijloc – o clasa puternica electoral – au inceput o era a redistributiei. Taxele au crescut simtitor si reglementarile au devenit orientate spre obtinerea unor obiective particulare. In acest fel s-a „testat” in mod deformat sistemul ordoliberal. In general politicienilor le-a venit ca o manusa insistenta pe termenul „sociala” din sintagma „economie sociala de piata”. Exceptia o constituie prim-ministrul Kohl, care, dincolo de greseli precum politica de pensionare anticipata, a luat masuri de reducere a cheltuielilor publice si a asistentei centralizate prin stat. La sfarsitul anilor 80, The Economist vorbea de o „decada a subperformantei” pentru Germania de Vest si lucrurile au continuat astfel mult timp.
2003 marcheaza inceputul celei de-a treia etape in care s-a trecut la o scadere a cheltuielilor si la flexibilizarea pietei muncii. S-a reusit diminuarea puterii sindicale a angajatilor de a bloca oportunitatile de intrare ale outsiderilor. Rezultatul a fost ca in 2008, numarul total al somerilor era cu 600,000 mai mic decat in 2000, iar astazi, in 2010 numarul beneficiarilor de ajutor de somaj pe termen lung este mai mic cu 20 la suta decat acum patru ani, cand era de 5 milioane. Si in ciuda crizei economice, tendinta de descrestere a somajului continua.
Revenirea la piata si desfiintarea statului asistential se recomanda si dintr-un alt motiv: nesustenabilitatea sistemului de pensii pay-as-you-go, si in general nesustenabilitatea pensiilor de stat. In Germania, femeile au 1,3 copii, astfel incat rata de inlocuire a generatiilor nu este atinsa si, daca in 1950 aproape 6 lucratori plateau o pensie, acum o fac un pic mai mult de 3.
Revenirea la piata este de fapt revenirea la setul de institutii al economiei sociale de piata sau a ordoliberalismului asa cum a fost conceput initial de Erhard si nu cum a fost pervertit in implementarea sa. Problema economiei sociale de piata este terminologica: termenul „social” deschide o portita pentru redistributie, pe care clasa politica se grabeste sa o deschida si sa o foloseasca in avantaj propriu, subventionand clase puternice electoral si grupuri organizate care isi exprima bine interesul si pot plati inapoi favorurile. Erhard insa a avertizat ca un sistem prea „social” ajunge de fapt un sistem antisocial.
Pierre Garello: Serviciile publice trebuie externalizate pietei
Am venit in Romania cu regularitate, incepand cu 1991 si observ bineinteles progrese de-a lungul acestor 20 de ani. Indiferent de criza cu care va confruntati, cu care se confrunta si alte tari, trebuie insa sa spun ca doar prin dezvoltarea si consolidarea libertatii veti putea sa continuati pe acest drum.
Intr-adevar, criza din 2007 a inceput din pricina unei politici nefaste a locuintelor, dar dincolo de ceea ce vedem, e vorba de o criza a statului asistential, care acum se transforma intr-o criza uriasa a datoriilor suverane. Criza din 2007 ar putea fi nimic in comparatie cu criza uriasa a datoriilor suverane care ne asteapta. Statul asistential nu functioneaza. Am incercat acest sistem timp de doua secole –secolul al XX-lea a fost unul al statului asistential si nu functioneaza. Aici, in Romania, aud deseori oameni care imi spun „ah, voi, francezii, aveti asa un sistem bun de asigurare a sanatatii!”. Nu. Deficitul primar al sistemului de securitate sociala in Franta a fost anul trecut de 20 miliarde de euro. Cu 20 miliarde de euro piata ar putea face multe lucruri pentru sanatate. Deficitul public al Frantei a fost anul trecut de 140 miliarde de euro, iar produsul intern al Romaniei este de 250 miliarde de euro, ceea ce inseamna ca deficitul nostru reprezinta 66% din PIB vostru, in 2009. Cu alte cuvinte statul cheltuieste in fiecare saptamana cateva miliarde de euro pe pietele financiare.
Intrebarea este cat de mult poate dura acest lucru. La inceput, pare in regula pentru ca sunt bani in plus folositi la investitii: imprumuti bani pentru a avea crestere in viitor si cu banii aceia iti vei recupera usor datoria. Dar dincolo de problema corectitudinii investitiilor statului, ceea ce vedem acum este ca banii nu sunt folositi pentru investitii, ci pentru redistributie. Iar cand toate stimulentele de a crea bunastare si crestere economica sunt inabusite, va fi nevoie de si mai multa redistributie. In aceasta directie ne indreptam.
Cum am ajuns in acest punct? Una dintre explicatii este ca oamenii se bazeaza pe teorii economice gresite. Interpretarea pe care o promoveaza cercul de la CADI este in opinia mea cea corecta dar ea este marginala. Pana si laureati ai premiului Nobel in economie se inseala, si s-a ajuns la acest punct pentru ca multa vreme economia de tip keynesist a dominat scena. Oamenii au crezut ca prin mai multe cheltuieli si pachete de stimulente de la stat economia si-ar putea reveni. Acum stim ca ideea acesta este gresita si e nevoie sa intoarcem la crearea de bunastare, prin mecanismul pietei libere care canalizeaza activitatea economica intr-un mod responsabil si eficient.
Solutia, in opinia mea, consta intr-o reforma structurala care sa aiba in centru revizuirea ideii de serviciu public. Serviciile publice au fost definite diferit. De fapt, economistii vorbesc in primul rand despre bunuri publice. Din punct de vedere pragmatic, punerea accentului pe problema bunurilor publice este echivalenta cu sugestia ca daca statul nu produce anumite bunuri, atunci acelea nu vor fi produse. De aici sistemul de taxare. A face lista acestor bunuri este o problema empirica. Sa ne amintim ceea ce era candva functia regaliana a statului: aparare nationala, politie, justitie, poate si cercetari in domenii fundamentale. Cu siguranta insa nu cele mai multe dintre cele pe care le face statul in prezent. De pilda, scolarizarea nu intra in aceasta categorie, si nici ingrijirea sanatatii.
In teoria economica nu exista un argument pentru o sfera atat de larga a serviciilor publice pe cat a devenit, peste tot, in secolul al XX-lea. Nu natura economiei este de vina, ci a politicii. In vocabularul uzual, „serviciul public” esteorice serviciu pe care majoritatea, sau majoritatea reprezentatilor nostri considera ca trebuie sa fie asigurat de catre stat, sau ar trebui sa fie „in responsabilitatea statului”. Cum aceasta definitie este in interesul reprezentantilor, lista, desigur, devine imensa. Accesul la scoala pentru toti, accesul la ingrijirea „minimala” a sanatatii, accesul la servicii postale „ieftine” sau la telefonie, arta, muzeele de istorie, teatrele, parcurile, spatiile de agrement, programele oraselor, transporturile in comun, sportul, infrastructura, electricitatea, colectarea gunoaielor, florile din spatiile verzi, artificiile de ziua nationala, canalele de televiziune, dansurile populare, incurajarea unei diete sanatoase, toate acestea par multora a fi in mod rezonabil „responsabilitatea statului”.
Din pacate, democratia nu ne ajuta sa verificam justetea acestei liste. Oamenii care studiaza teoria alegerii publice sau logica actiunii politicienilor, modul in care functioneaza parlamentul si activitatile de lobby arata cum sistemul nostru democratic este responsabil de tendinta de a face lista din ce in ce mai lunga. De ce? Pentru ca unii oameni au interese puternice sa foloseasca mecanismul politic pentru a-si asigura avantaje ale caror costuri vor fi impartite la foarte multi oameni. Cand lista devine lunga insa, si nota de plata pentru fiecare platitor devine lunga, astfel incat, pana la urma, extinderea listei de servicii publice devine paguboasa pentru toti. Oamenii trebuie sa inteleaga ca ei, nu altii, platesc pentru acele lucruri. Statul, spunea Bastiat, este acea uriasa iluzie care-l face pe fiecare sa creada ca poate trai pe seama celorlalti. Acest lucru este adevarat numai pentru profesionistii mecanismelor politice, iar pentru ceilalti, o iluzie.
Motivul pentru care acum suntem in criza este ca am incercat formula unei liste lungi de servicii publice in ultimii 20 sau 30 ani. Politicienii de pretutindeni au incercat sa aiba o lista de servicii cat mai extinsa sub administratia lor si au folosit toate mijloacele pe care le-au avut la dispozitie pentru a incerca sa finantele lucrurile de pe lista. Cand marirea taxelor era imposibila au incercat inflatie, cand inflatia a fost interzisa, au recurs la datorii pe pietele financiare.
Daca este ceva de facut, aceasta este reducerea nivelului fiscal prin transferul furnizarii serviciilor pe care astazi le numim publice, catre piata. Acest lucru este dificil astazi si pentru ca oamenii nu sunt constienti de costurile lucrurilor. De pilda, nimeni nu stie in Franta cat de mult plateste in fiecare an pentru securitate sociala si contributii la somaj. Intrebati pe strada, cei mai multi raspund 100-200 euro, cand adevarul este ca angajatorul plateste 400 sau 500 de euro. Este de asemenea important ca oamenii sa devina constienti ca statul nu este un bun producator, furnizor si distribuitor. Nu exista niciun motiv economic pentru care statul ar fi un bun producator, furnizor sau distribuitor. Dimpotriva, cand nu exista motivatia profitului, cand de fapt clientii sunt prizonieri, opusul este adevarat. Informatia relevanta economic este printre producatorii privati. Daca vrem sa reducem costurile economice ale unui serviciu, atunci furnizarea lui trebuie sa beneficieze permanent de aceste surse de informatie. Mentinerea unei liste lungi a serviciilor publice in administrare sau „responsabilitate” publica, taie legaturile cu informatia.
In mod concret, statul ar putea sa externalizeze pietei, sa descentralizeze responsabilitatea pentru scolarizare, spitalele publice si toate serviciile pe care le-am mentionat anterior prin licitatii publice. Iar in masura in care anumite servicii trebuie sa ramana responsabilitatea politica nationala, noi suntem in favoarea unui sistem de vouchere. In sistemul de vouchere statul nu produce si nici nu decide programe ci doar finanteaza pe cei care au nevoie sa aiba acces la un tip de lucruri, numai atat.
Daca se insista totusi pe ideea responsabilitatii de tip politic, atunci eu recomand descentralizarea. Cand descentralizam insa decizii fara a face conducerea politica locala responsabila, nu rezolvam, ci adaugam o problema, intrucat nu facem decat sa adaugam un nou strat de administratie. Daca insa aduce cu sine si responsabilizarea, descentralizarea stimuleaza competitia dintre regiuni si contribuabilii pot apoi compara cum le este gestionat bugetul.
Cred ca este nevoie sa reinventam responsabilitatea individuala in societatile noastre, iar redistributia prin serviciile publice este cu siguranta un lucru care trebuie revizuit. Faptul ca unele tari ofera exemple, arata ca se poate. Germania, Irlanda, Canada, Suedia incearca o revenire la piata. Este nevoie sa revizuim in mod fundamental ideea potrivit careia statul, in loc sa se ocupe de domnia legii, ar trebui sa aiba grija ca fiecare dintre noi sa fie fericit, sa asigure efectiv servicii pentru toti.
Sever Voinescu: Putem consolida capitalismul prin integrare europeana, printr-o reforma in justitia comerciala si prin renuntarea la rolul statului de jucator pe piata
Vestea buna este ca in ciuda crizelor, capitalismul functioneaza de doua secole, cel putin. Nu putem sa nu recunoastem ca nu exista un alt mod de organizare a economiei in istoria lumii, care sa fi produs mai multa prosperitate pentru mai multi oameni. Capitalismul tine la criza. De fiecare data cand a fost provocat, zguduit, cutremurat de crize, capitalismul a fost capabil sa se repuna pe fagas si sa ramana in continuare acelasi mod eficient de organizare a economiei si a societatii.
Cel putin dupa aparitia faimoasei carti a lui Max Weber, este loc de multa discutie pe tema bazelor etice ale capitalismului. Am sa va spun punctul meu de vedere. Capitalismul, cred ca este in sine o valoare, alaturi de statul de drept si democratie. Marturisesc o viziune un pic platonica, in care pana la urma capitalismul, ca mod de organizare a economiei, statul de drept ca mod de organizare a sistemului judiciar si democratia, ca mod de organizare a sistemului politic, sunt fatete ale aceleiasi valori, extrem de importante, care s-ar putea numi binele public. In principiu, una fara celelalte nu produce decat solutii de tip ersatz si iluzii. Eu cred ca aceasta legatura intre capitalism, statul de drept si democratie vine tocmai din faptul ca toate marturisesc un acelasi temei. Probabil ca Romania ilustreaza cel mai bine ca, daca o anume dimensiune dintre cele trei merge prost, celelalte resimt imediat aceasta devolutie. E simplu sa vedem si ca un moment de consolidare a statului de drept a fost consecutiv unui moment in care economia romaneasca a inceput sa mearga bine. Si, de asemenea, ca orice moment de consolidare a democratiei in Romania a contribuit in mod limpede la un bun lansaj economic.
Dar, desi aceste trei fatete sunt, cum spuneam axiologic unite, in mod normal, intr-o societate matura, institutional ele trebuie sa fie capabile sa se exprime diferit. In Romania, lucrurile nu se intampla inca asa. La noi exista o foarte mare sensibilitate a economicului la turbulentele politice. Exista o foarte mare sensibilitate a politicului la economic. Vorbim despre fenomene precum coruptia, precum politizarea administratiei s.a.m.d, care pana la urma marturisesc legaturi vinovate intre cele trei dimensiuni despre care am vorbit. Cum stiti, in Romania, reactiile oamenilor in fata raspunsului institutional sunt mai degraba reticente. Sa ne intrebam de ce oamenii prefera inca un tip de aranjament de la om la om, un tip de relatie si de parteneriat personal, si mai putin unul institutional. Aceste legaturi vinovate pun democratia, statul de drept si respectiv capitalismul intr-o lumina proasta. Insa nu ele sunt problema, ci tocmai faptul ca institutiile lor nu sunt clar separate.
Vorbim despre etica si reamintesc aici de cartea lui Max Weber, si de temeiul religios sau, daca vreti, forma religioasa de exprimare a unei anumite etici. Se tot spune in estul ortodox al Europei ca spiritul ortodox nu e propice capitalismului. Ai spune, vazand ce se intampla in Grecia, vazand ce se intampla in Romania, vazand ce se intampla in Rusia, vazand ce se intampla in Bulgaria, vazand ce se intampla in mare parte din spatiul fost iugoslav, ca asa stau lucrurile. Este capitalismul autentic posibil numai intr-o paradigma religioasa protestanta? Max Weber nicio clipa nu spune acest lucru. Geneza capitalismului intr-adevar, vine pe o matrice etica protestanta. Dar formula capitalista este posibila si in alte contexte. Privind contextul european in momentul acesta, am spune ca, intr-adevar, prin aparitia acestei iluzii a statului asistential, capitalismul a pierdut teren si in vestul Europei, a pierdut din trasaturile de forta mostenite din gandirea protestanta. Totusi, exista un temei crestin solid al capitalismului. Problema este ca in discursul nostru si in raportarea noastra la crestinism ocultam acele momente, acele pasaje, acele texte, acele invataturi care propun cu adevarat o formula capitalista. De pilda, exista un pasaj intr-o epistola paulina, in Thesalonicieni, in care Sfantul Apostol Pavel transmite fara echivoc, urmatoarea regula: acela care nu vrea sa munceasca, acela sa nu manance. Acesta este capitalism. Pasajul se refera nu la cel care nu poate sa munceasca, ci la cel care nu vrea sa munceasca. Ori, e evident, dupa parerea mea, ca modelul statului asistential este un model care intr-un mod pervers, subteran, neafirmat, dar, fara indoiala, evident, indeamna catre nemunca. Cifrele pe care domnul profesor Stoica le-a dat si pe care marturisesc ca eram si eu pregatit sa le dau, sunt elocvente in sensul acesta.
As dori sa va aduc aminte ca in Romania, de 20 ani, de cand vorbim de capitalism, exista doua prejudecati mult prea raspandite. Prima spune ca e firesc ca Romania sa treaca printr-o faza salbatica de capitalism, printr-o faza in care capitalismul ignora orice reguli pentru ca, pe filiera marxista, stim ca – nu? – capitalismul cand trece mai intai prin ceea ce Marx numea faza acumularii primitive de capital. Cu alte cuvinte, suntem indemnati de cei care duc inainte aceasta prejudecata sa intelegem ca e o fatalitate, sau o chestiune in firea lucrurilor, ca trebuie sa existe momentul de jungla si momentul de salbaticie, in care unii prospera pe seama altora. Dar se exprima si o a doua prejudecata, care coexista cu prima intr-un paradox amuzant. Ea spune ca, pana la urma, capitalismul este un fel de socialism ceva mai performant. Adica scopul capitalismului trebuie sa fie acela de a da pana la urma tuturor cate ceva. E anormal, se spune, ca unii sa mearga pe bulevard in anumite masini, iar altii sa mearga cu troleibuzul. Exista revolte evidente ale celor care merg cu troleibuzul si exista adesea momente de culpabilitate ale celor care merg cu automobile mai speciale. Intre aceste doua viziuni, o viziune a unei faze firesti de capitalism salbatic si o viziune a unui capitalism care este, de fapt, un fel de socialism agrementat se afla de fapt solutia. Si chem, cu spirit conservator, la prudenta, la echilibru si la gasirea solutiei de mijloc. Statul asistential nu ofera o solutie de mijloc, ci intretine un sistem arbitrar.
Eu identific in acest sistem arbitrar cel putin doi factori nocivi care infesteaza substratul etic al capitalismului in Romania. Primul este perpetuarea unei anumite civilizatii post-comuniste, care a predispus la abuz si la coruptie, la smecherie si la un anume fel de a face politica in aceasta tara. Al doilea, nu ma feresc sa o spun, a fost rolul statului in toti acesti ani. Statul, in ultimii 20 de ani, cu comportamentul sau arbitrar, a fost pentru unii muma, pentru altii ciuma. In general, din patru in patru ani, pentru cei pentru care a fost ciuma, a devenit muma, pentru cei pentru care a devenit muma fusese ciuma, dar exista, spre exasperarea unora, si unii pentru care statul e mereu muma. Ei bine, acest tip de manifestare ilegitim al statului, a facut ca in cele din urma ideea de competitie, ideea de competitie onesta, care este fundamentul adevarat al eticii capitaliste, sa fie cu totul pervertita.
Statul, prin actiunile sale si felul in care s-a manifestat statul in ultimii 20 de ani, fie ca vorbim de un anume fel de a conduce mari licitatii, fie ca vorbim de felul in care se exprima ca legislator, fie ca vorbim de felul in care se exprima in calitate de controlor al regulilor pietei, a dus la subrezirea serioasa a temeiului etic al capitalismului. Sunt foarte multi oameni de afaceri, ca sa nu spun toti, care sunt convinsi ca nu se poate face un capitalism performant in Romania, prin forte proprii, prin inovatie si prin munca. Ei spun, in discutii private, ca iti trebuie mereu o protectie administrativa, judiciara, politica. Aceasta este expresia sau efectul unei experiente pe care acesti oameni au avut-o in mod constant.
Ce este de facut? Cred ca trebuie sa incercam trei cai de a solidifica temeiul etic al capitalismului in Romania. Prima ar fi integrarea, integrarea, integrarea. Trebuie adusi cat mai multi bani europeni in Romania, pentru ca banii europeni sunt urmariti de institutii europene. Sigur, este discutabila performanta lor, dar in comparatie cu regulile statului roman, regulile dupa care sunt redistribuiti banii europeni cred ca aduc o imbunatatire. A doua solutie: statul trebuie sa inceteze sa se mai comporte ca un jucator masiv pe piata, statul trebuie sa fie cat mai retinut in expresia sa in piata pentru ca distorsioneaza competitia. In fine, a treia solutie este o reforma serioasa in sistemul de justitie. Vorbim adesea despre consolidarea sistemului de justitie in lupta impotriva coruptiei, vorbim adesea despre consolidarea sistemului de justitie in lupta impotriva evaziunii fiscale, a criminalitatii. Dar exista o justitie despre care vorbim putin, extrem de importanta. Este justitia comerciala, justitia in materie economica. O reforma serioasa pe aceasta dimensiune, ar duce la solutionarea rapida a proceselor in aceasta zona. Acest tip de reforma ar fi de natura sa iradieze incredere si imbunatateasca pana la urma capitalismul in Romania.
Theodor Stolojan: Este nevoie de liberalizarea pietei muncii si de o reformaa sistemelor de asigurari si de asistenta sociala
S-a discutat deja foarte mult in Romania, in ultima vreme, despre faptul ca cheltuielile in domeniul social depasesc posibilitatile pe care economia le are in prezent. Avem un punct de reper in solutionarea problemei si anume conceptul european privind economia sociala de piata. Acest concept este inscris in Tratatul Uniunii Europene, dar fiecare tara il realizeaza in diferite moduri. Subliniez insa convingerea celui care a pus bazele economiei de piata, Ludwig Erhard, care spunea urmatorul lucru: prosperitatea pentru toti si prosperitatea prin competitie sunt parti inseparabile ale aceluiasi corp. Prosperitatea pentru toti este scopul, prosperitate prin competitie este mijlocul prin care se atinge scopul. Deci, iata, cel care a fundamentat conceptul economiei sociale de piata a avut foarte limpede in minte raportul dintre cele doua parti ale conceptului.
In Romania, suntem astazi intr-o perioada cand economia se misca spre un nou echilibru. Si principala forta este micsorarea sectorului public. Nu suntem singurii. Foarte multe state europene si din alta parte trec printr-o asemenea situatie. Evident, aceasta miscare are un impact deosebit pe piata muncii, o piata a muncii insa care in Romania se confrunta cu mai multe realitati nedorite. Avem sistemul de educatie, care, din pacate, scoate promotii de absolventi, cu diferite niveluri de educatie si care nu corespund cu cererea de pe piata muncii. Fenomenul este deja vizibil. Avem oferta de locuri de munca si nu avem forta de munca cu cunostintele si abilitatile cerute de locurile de munca respective. Avem fenomenul globalizarii, care a crescut foarte mult vulnerabilitatea lucratorilor, atat din punctul de vedere al schimbarilor care au loc prin noi tehnologii, cat si din punctul de vedere al asistentei sociale pe care o poate acorda un stat. In momentul in care iesi din ceea ce se cheama standardele globale, nu mai poti fi competitiv.
Acest echilibru corect care trebuie sa fie intre flexibilitatea si securitatea angajatilor este rezolvat diferit, de la tara la tara si de la etapa la etapa. Avem probleme serioase in sistemul de sanatate si de pensii, care impiedica, de fapt, formarea capitalui astazi in Romania, capital care inseamna investitii, care inseamna crearea de locuri de munca. Ne-am obisnuit sa tratam piata muncii prin Codul Muncii numai, care creeaza un cadru pentru conflictul dintre patronate si sindicate, dar piata muncii este, de fapt, o rezultanta in care se reflecta foarte multe sisteme, inclusiv sistemele de asigurari, medicale, sistemele de asigurari de pensii sau piata locuintelor. O piata a locuintelor rigida, cum este in Romania, nu ajuta deloc in ceea ce se cheama flexibilitatea pietei muncii. Si stim cu totii acest lucru.
As vrea acum sa ma refer la reformele sistemelor de asigurari si asistenta sociala. Ce ar inseamna reforma in sistemul de asigurari medicale? Exista doua sisteme principale de asigurari sociale, in Romania, ambele cu deficite majore: asigurarile medicale si asigurarile de pensii. Aceste deficite sunt in crestere si pe fondul imbatranirii populatiei si al cresterii costului ingrijirii medicale. In plus, sigur ca avem efectul negativ al plecarii unei parti din forta de munca. Mobilitatea sigur ca e pozitiva, ea insa are si acest efect negativ pentru noi. Ideea este ca orice forma de asistenta sociala sa fie conditionata de formarea capitalului uman. Asistenta si ajutoarele – fie ca este vorba de scolarizare, vaccinuri sau recalificari – trebuie acordate numai ca un mijloc pentru formarea capitalului uman.
In acest moment, sistemul de asistenta sociala in Romania este depasit. Exista tari din America Latina care deja au promovat programe de cash-transfer unde s-a conditionat aceasta asistenta sociala de formarea capitalului uman, intr-un fel sau altul, pe termen scurt sau pe termen mediu si lung. Voi reveni insa la cele doua sisteme de asigurari sociale din Romania, care provoaca cele mai mari deficite si care, cum spuneam astazi, franeaza formarea capitalului in Romania. De pensii nu vreau sa ma ocup prea mult. Exista deja formulata o reforma care trebuie dusa pana la capat. Ea va corecta dezechilibrele care exista, dar nu le va rezolva, deoarece s-a dovedit ca sistemul de pay-as-you-go nu este viabil economic. In formatia de 1 la 1, unul care este platitor de contributie si unul care e pensionar, sistemul nu e viabil economic. Nefiind viabil economic, nu e viabil financiar, desi posibilitatea cheltuielii in deficit ascunde acest lucru. Ganditi-va ca pensia medie reprezinta astazi 39,9% din salariul mediu, deci daca as vrea sa fac sistemul viabil, ar trebui ca cei care platesc contributia astazi in loc de 31,5 sa plateasca 39,9%, ceea ce ne-ar scoate afara complet din orice judecata, nu vorbesc numai comparativa cu alte tari, dar orice judecata de eficienta pentru sectorul privat.
Decizia privind marimea pensiei e o decizie politica necesara, care trebuie bazata pe resurse si pe alocarea resurselor din buget pentru acoperirea deficitului. Daca discutam insa de sanatate, aici, din pacate, nu putem spune ca astazi avem o conceptie clara cu privire la ce vrem sa facem in sanatate. Sistemul actual nu numai ca este ineficient dar nici nu-si atinge scopul. Cand spun ca nu atinge scopul, inteleg ca nu asigura serviciile de care cei care sunt in suferinta au nevoie. Iar faptul ca e ineficient, nici resursele pe care le are nu le foloseste eficient. Este de notorietate publica faptul ca in decada care se inchide, 2010, desi s-au majorat de patru ori resursele alocate acestui domeniu, rezultatele sunt nemultumitoare. De fapt, ce ii lipseste acestui sistem de asigurare a sanatatii in Romania? Ii lipseste competitia si responsabilitatea. Nu are un sistem corect de stimulente. In consecinta, avem la ora actuala in Romania o lipsa totala de concordanta intre contributia la sistemul de asigurari medicale si costul serviciilor medicale.
Cum rezolva statul astazi aceasta lipsa de concordanta? Partial prin netransparenta alocarii resurselor, si partial prin ascunderea lipsei de acces efectiv a unei parti importante a populatiei la sistemul de sanatate. Noi spunem ca „populatia are dreptul sa primeasca asistenta medicala cand se imbolnaveste, ca asa este uman, asa este drept”. Dar, in fapt, ce se intampla? Avem capacitatea de a recunoaste ca o buna parte din populatie nu poate avea acces la sistemele medicale de care are nevoie pentru a se face bine?
Nu intru in detaliile ineficientei controlului asupra costului serviciilor medicale. Mentionez insa perversitatea asa-zisului parteneriat intre public si privat, care s-a creat astazi in Romania, cu bonusuri date de furnizorii de medicamente la medici pentru a prescrie doar anumite medicamente, si prin deplasarea sau concentrarea cazurilor grele in sistemul public si deplasarea celor usoare in sistemul privat.
Solutia care nu este perfecta, dar este mai buna decat situatia actuala este asezarea sistemului de asigurari medicale pe mecanismele economiei de piata. Piata creeaza un mecanism corect de stimulente pentru toti actorii din sistemul de asigurare a sanatatii si totodata eficient. Mecanismul trebuie sa cuprinda asiguratorii, furnizorii de servicii medicale, furnizorii de medicamente si echipamente medicale si autoritatea statului, in dubla calitate – de reglementare si de alocare a resurselor.
Ce ar trebui facut? Primul lucru, liberalizarea pietei asigurarilor medicale. Mentinerea unei singure societati, case nationale de asigurari medicale nici nu poate urmari costul serviciilor medicale, in fiecare unitate medicala, nici nu poate urmari stilul de viata al celui care se asigura.
Al doilea lucru, privatizarea unitatilor furnizoare de servicii medicale, cu anumite etape: intr-o etapa, pastrarea spitalelor de urgenta, dar nu asa cum doresc cei din zona locala, cate un spital de urgenta la fiecare sapte comune.
Al treilea lucru: prima de asigurare sa devina elementul fundamental pentru formarea resurselor exprimat ca suma, si nu ca procent din venit. Diferenta fundamentala este ca societatea de asigurare devine cheia in a stabili, in functie de costul serviciilor, prima de asigurare si altele. Nimeni nu are gratuitate medicala pentru ca orice serviciu medical are un cost pe care cineva trebuie sa-l suporte si trebuie vazut clar cine il suporta. Ideal este ca oamenii sa aiba posibilitatea de a alege atat asiguratorul cat si furnizorul de servicii medicale. In acelasi timp, prin dialogul cu societatea de asigurari, oamenii trebuie sa se incadreze in anumite categorii de risc si, in consecinta, sa plateasca o prima mai ridicata sau mai scazuta corelata cu beneficiile mai mari sau mai mici. Dar daca populatia doreste ca o anumita categorie de oameni sa beneficieze de asistenta medicala gratuita, si imputerniceste statul, atunci statul trebuie sa-si prevada in buget prima de asigurare medicala pentru cei doriti a fi in gratuitate.
In sfarsit, al patrulea lucru, introducerea unei noi forme de asigurare pentru riscul de a necesita ingrijire medicala, pe termen lung, la batranete. Imbatranirea populatiei plus cresterea duratei medii de viata, fac ca acest risc sa devina tot mai vizibil. In economiile dezvoltate, se apreciaza ca 70% din populatia care a depasit varsta de pensionare, undeva la nivelul anilor 70, necesita ingrijire medicala de lunga durata. Si, evident, un sistem public de asigurari trebuie sa raspunda cerintelor celor care se afla in campul muncii, dar au acum venituri insuficiente pentru a plati primele respective de asigurare. Stimulentele sunt foarte limpezi: societatile de asigurare, furnizorii de servicii medicale au cel mai puternic stimulent: profitul. Stimulentul profitului in conditii de concurenta libera ii va obliga atat sa mentina controlul pe costurile ingrijirii medicale, cat si sa influenteze stilul de viata.
Ilustrez aceasta idee cu un episod din istoria personala. Cand m-au angajat la Banca Mondiala, mi-au trimis o hartie in care mi-au spus: “Domnule Stolojan, va rugam sa va faceti vizita medicala anuala”. Si eu, ca orice roman bine educat, am pus-o deoparte, si am uitat de ea. Peste doua luni de zile, mi-a venit o noua hartie, care m-a anuntat ca „daca nu o faceti in urmatorele 30 de zile, va trebui sa rediscutam prima dumneavoastra de asigurare”. Si m-am dus si mi-am facut vizita anuala. La noi nu exista acest lucru. La noi este o ruptura totala intre contributie si asistenta medicala.
Varujan Pambuccian: Criza atesta sfarsitul utopiei socialiste
Cu foarte mult timp in urma, grecii au incercat sa inteleaga de ce pe fondul stelelor fixe exista si stele care se misca. Grecii au incercat sa-si explice miscarea a ceea ce au numit apoi planete si sa obtina predictii. Primul model i-l datoram lui Ptolemeu, care pleca de la doua premise gresite. Prima era ca planetele se misca pe cercuri, in mod uniform, a doua ca acele cercuri au centrul aproape de centrul Pamantului. Modelul a dat insa o predictie buna timp de 50 de ani si fost considerat corect. Dupa 50 de ani, urmasii lui Ptolemeu au spus “maestrul nu are cum sa greseasca, planetele se misca pe cercuri, dar centrul lor se misca pe un cerc care la randul lui are centrul in centrul Pamantului”, astfel incat modelul sa dea din nou o predictie buna. In vremea lui Copernic, se ajunsese ca unele planete sa aiba aproape sapte asemenea epicicli. Ceea ce a vazut Copernic a fost ca acest sistem atat de aberant si nenatural devenea natural, mutandu-i centrul.
Ma tem ca suntem exact in aceeasi situatie. Gandim in epicicli si incercam sa rafinam un concept al carui faliment este evident. Cum a aparut acest concept? El a aparut, cred, in perioada lui Roosevelt, in perioada New Deal-ului, care a fost o abordare foarte gresita a Marii Depresii, salvata de Al Doilea Razboi Mondial, dar care a ramas in capul oamenilor ca fiind solutia. A fost, de altfel, si primul moment cand politicienii au inteles in masa ca pot cumpara voturi. Ca prin mecanisme absolut normale oricarei democratii, prin legiferare, prin utilizarea banului public, pot cumpara voturi. Momentul Roosevelt este primul moment al statului social, cel care incepe era cumpararii voturilor.
Aceasta era este una in care societatea si jocul economic sunt angajate intr-un joc piramidal periculos, care colapseaza atunci cand nu mai exista resurse pentru el. Astazi suntem aproape de aceasta margine. Am mai fost o data aproape, in anii 70 dar atunci, o alta intamplare a reusit sa realimenteze jocul piramidal. Intamplarea s-a numit Nixon Shock. A fost momentul in care moneda s-a rupt de o resursa limitata si s-a introdus un mecanism, pe care eu il consider artificial, neeconomic: moneda fiat. Acesta este al doilea moment, insidios legat de felul corupt in care politicienii castiga voturi, cumparandu-le.
Cumpararea voturilor se face cu masuri reglementative care, normeaza si altereaza ceea ce erau drepturile naturale manifestate in contractele libere. Aceste drepturi alterate de stat s-au fixat in mintea oamenilor pur si simplu ca „drepturi”. Indiferent de cum functioneaza economia, ele sunt considerate drepturi.
Al treilea moment vine dintr-un alt gen de politica. O politica aparent diferita de cea partizana si care este politica dusa de blocurile sindicale. Ele s-au intarit in anii 50 si au reusit, de asemenea, sa codifice la nivel de drepturi lucruri care tineau de contractul liber de munca. Esecul unei asemenea politici s-a vazut la inceputul anilor 90, cand productia s-a mutat in China. Pentru ca, evident, in momentul in care se deschide o piata, in care iti poti optimiza cheltuielile operationale, o vei face.
Al patrulea moment care contribuie la acest joc piramidal vine odata cu activitatea corporatiilor. Mai ales in spatiul european, dar si in cel american, corporatiile au inceput, incetul cu incetul, sa semene cu intreprinderile socialiste, pe care cred ca unii dintre noi si le mai amintesc. Ele astazi au actionariatul atat de divizat, atat de difuz, incat le putem considera ale intregului popor, adica ale nimanui. Cu greu poate cineva sa spuna cum ajunge presedintele unei mari corporatii in acea pozitie pentru ca, de cele mai multe ori, exista in spate, nu ratiuni de ordin economic, ci tot un fel de politica, o politica facuta cu membrii boardului si cu un aport minimal al catorva actionari care impreuna reprezinta o fractiune mult mai mica decat cea care ar da legitimitate unui om politic. Din acest punct de vedere, al votului, astazi, oamenii politici au mai multa legitimitate decat conducatorii de corporatii. In timp, corporatiile au inceput sa faca lucruri care nu sunt normale pentru o corporatie si pe care le platim de fiecare data cand cumparam pasta de dinti, sapun, sampon si mai stiu eu ce altceva. Pentru ca noi atunci platim toate team-building-urile acelei corporatii, tot corporate social responsibility-ul acelei corporatii si ale aiureli care nu au legatura cu activitatea economica a acelei corporatii, dar au o legatura stransa cu mentinerea la putere a boardului si a celor care devin presedintii acelor corporatii. La fel cum platim taxe si impozite pe care le risipesc astazi politicienii, la fel platim de cate ori cumparam ceva, toate aceste mecanisme prin care se mentin la putere conducatorii de corporatii. Si aceasta lume, nu numai lumea politica, a ajuns sa consume mai mult decat produce si s-ar putea ca si ea sa se indrepte spre sfarsitul ei.
Ceea ce traim acum, dupa parerea mea, este sfarsitul unui sistem politic, este sfarsitul socialismului. De 70 de ani, omenirea traieste in socialism. Au existat mai multe viteze, e drept. Noi am trait socialismul in viteza a cincea; acestea s-a consumat repede, s-a incheiat. Acum traim socialismul in viteza intai. Merge mai incet spre un final, dar finalul este inevitabil pentru ca el consuma mai multe resurse decat poate sa-si permita. Toate aceste lucruri se muta in datorii pe care, nu le plateste o generatie in interiorul ei, ci a caror plata se amana. Acum, noi traim o scadenta a datoriilor facute in ultimii 70 de ani, ca sa se mentina la putere diversi oameni politici, ca sa se mentina la putere diversi conducatori de corporatii, si ca sa se mentina la putere diversi lideri sindicali. Partea proasta este ca nimeni nu stie cum se poate trece de la socialism inapoi la capitalism, n-a mai trait nimeni asa ceva pana acum pe Pamant.
Si este greu de vazut cum s-ar putea. Pentru ca oameni nascuti, crescuti si educati intr-un sistem in care stiu ca orice li s-ar intampla, orice ar face, oricat de prost ar performa, exista un stat care le va da intotdeauna o mana de ajutor, e foarte greu sa accepte ca acel stat dispare. Si totusi scadenta vine. Este posibil ca in doi ani, doi ani si jumatate, sa asistam la aparitia a doua tipuri de state. Regula va fi a statului-cadavru; vor exista in mod exceptional si state-vierme, cele care vor fi inteligente si care vor sti sa profite primele de acest moment. Statul-cadavru va fi cel in care se va continua aceasta supralicitare sociala. Si noi avem in Romania un partid care promite in acelasi timp scaderea taxelor si impozitelor, cresterea ajutoarelor sociale si 20 000 euro de cap de om furajer. Acest partid aparut de curand are 10% in sondaje. Asemenea partide sunt crezute pentru ca speranta ca mai exista o sansa a acestui sistem este inca mare. Oamenii ii voteaza pe acei politicieni care promit mai multe drepturi pozitive. Daca acesti politicieni vor veni la putere, oamenii vor astepta sa li se dea. Iar cand se vor trezi in situatia cand nu o vor putea face vor constata ca cea mai inteligenta investitie este in sistemul represiv. Pe aceste state le-am numit state-cadavru.
Statele-vierme sunt cele care vor intelege foarte repede ca exista in zonele unde vor aparea state-cadavru companii care s-ar putea sa fie foarte interesate sa-si plateasca taxele si impozitele in alta parte. Nu cred ca in viitorul apropiat lupta dintre stat se va da pe atragerea de investitii. Mai degraba, in viitorul apropiat, lupta se va da pe rezidente fiscale. Si eu sper sa profitam de acest lucru. Marea Britanie si-a scazut povara fiscala si s-a constatat, in ultimele luni, o plecare a rezidentei fiscale din Franta acolo. Bulgaria este in aceeasi pozitie fata de Romania astazi. Am tot respectul pentru statele care inteleg incotro merg lucrurile si stiu sa profite de conjuncturi. Nu cred ca, atunci cand lucrurile se prabusesc, solidaritatea mai functioneaza. Cel putin toata istoria omenirii de pana acum a demonstrat ca nu. Eu as vrea sa stim sa profitam de acest moment si sa reusim sa facem aceasta mutare de paradigma.
Nu cred ca adaugand epicicli economia mondiala va reusi, printr-o minune, sa pastreze actualul sistem. Cresterea economica nu poate avea loc in conditiile in care statul are monopolul pe care il are in majoritatea activitatilor, este clientul principal si cheltuieste banii asa cum cred oamenii politici ca trebuie s-o faca pentru a castiga voturi. Probabil ca intoarcerea la capitalism va fi una dificila, probabil ca ea va avea intercalate dictaturi, dar sigur se va face pentru ca este singurul sistem in care exista un balans corect intre ce cheltuiesti si ce ai. Cred ca este bine sa renuntam la adaugarea de epicicli inaintea altora pentru ca altii vor renunta cu siguranta si s-ar putea ca noi sa ramanem intr-o paradigma gresita in continuare.
Valentin Ionescu: Conditia prealabila privatizarii utilitatilor publice este liberalizarea pietei si delimitarea drepturilor de proprietate
Am sa abordez problema privatizarii serviciilor municipale facand referire la trei lucruri: liberalizarea prealabila a pietei, o delimitare clara a drepturilor de proprietate si urmarirea unui efect fiscal neutru.
In procesul de privatizare, prima conditie esentiala care trebuie respectata este sa existe o piata. In situatia in care o piata nu este formata, privatizarea unei societati comerciale este un esec. Abunda exemplele de acest gen, si cele care opereaza la nivelul economiei nationale, si cele care opereaza la nivel local. Amintesc Romtelecomul, operatorul national de telefonie, care, la data privatizarii, opera intr-un sistem neliberalizat. A fost un avantaj pe care il dorea operatorul care a cumparat aceasta companie. Numai ca, in momentul in care compania respectiva a cumparat toate costurile privatizarii, de fapt, s-au transferat catre consumator. Din cauza asta, privatizarea respectiva a fost un esec partial, pentru ca s-a facut prea devreme. In momentul in care piata s-a liberalizat, serviciile de telefonie fixa s-au imbunatatit, tarifele au scazut, care pana atunci cresteau in fiecare an.
Un alt caz cu care m-am confruntat de privatizare inainte ca piata sa fie formata a fost situatia imbunatatirilor funciare. Land reclamation se numeste in limba engleza. Land reclamation,sauimbunatatirile funciare se refera la irigatii, desecari, indiguiri –toate aceste lucrari sunt de interes public si privesc atat Guvernul central, cat si municipalitatile pentru ca stim ce efecte poate sa produca o inundatiile sau alunecarile de teren. Vor exista niste costuri mari pentru toti daca nu se fac la timp anumite lucrari. Piata nefiind formata, privatizarea a fost un esec. Dintr-o singura mutare, s-a denaturat procesul de privatizare si oamenii si-au format din start un inteles gresit asupra proceselor de privatizare, intrucat ei suporta costuri pe care n-ar trebui sa le suporte.
La nivel local, se intampla acelasi lucru cu sectorul de energie termica. Unele servicii municipale sunt liberalizate, desi sunt supuse reglementarilor unui proces de control si de licentiere – ma refer la transport, la salubritate, la apa, canalizarea sau iluminatul public. Energia termica, din pacate, a ramas un sector neliberalizat. Si pentru ca sectorul energiei termice este neliberalizat a produs in permanenta pierderi si a generat mereu rente catre altii. Cautatorii de rente au fost foarte fericiti ca acest sector nu este liberalizat. Un exemplu concret de cautare de rente este RADET din Bucuresti, probabil ai carui beneficiari sunteti dumneavoastra. Nu are un inventar strict al activelor fixe nici in acest moment. RADET nu stie precis ce are ca active fixe, dar se executa lucruri de reabilitare a conductelor. Prin urmare, noi platim pentru asta, dar nu stim de ce platim. In acelasi timp, nu avem posibilitatea sa optam pentru alte servicii energetice, desi s-ar putea sa fie mai ieftin. S-ar putea foarte bine, pentru ca tehnologia in ultimii 15-20 ani a evoluat foarte mult si stiti foarte bine ca o casa poate fi incalzita si altfel, indiferent ca este o casa individuala, o locuinta individuala, cu curte sau un apartament de bloc. Prin urmare, nu natura serviciului ma constrange sa raman consumator captiv in sistemul de energie termica. Cu toate acestea nu mi se permite sa ies din sistem decat in urma unor proceduri administrative dificile. Procedurile dificile nu fac altceva decat sa alimenteze rentele si in acelasi timp si chetele in sistem. Prin urmare, dereglementarea, liberalizarea pietei este o conditie esentiala inainte ca o societate sa fie privatizata, altfel degeaba o vom face.
O a doua conditie care trebuie indepliniti inainte de o buna privatizare a unui serviciu public este precizarea drepturilor de proprietate. Modelarea serviciului public — punerea in balanta a eficientei pe care o urmareste un operator si bunastarea consumatorului — inseamna alocarea unui cost pe care cineva trebuie sa il suporte. Iar aceasta alocare depinde in primul rand de specificarea drepturilor de proprietate. In momentul de fata, legislatia romana lasa in proprietate publica nu numai terenuri sau conducte sau instalatii, care ar putea parea monopoluri naturale, ci si echipamente, instalatii industriale, ceea ce mie mi se pare un pic aberant. In aceasta situatie, cel care preia, ca operator o utilitate publica, intelegand nu doar furnizarea unui serviciu ca atare, ci si asigurarea mentenantei infrastructurii, suporta niste costuri, prin investitii, precum si prin sistemul de tarifare. Investitia ridica o problema daca avem o delimitare neclara sau prea larga a proprietatii publice. Operatorul privat va cauta sa insele consumatorul, pentru ca va fi in avantajul lui sa lase administratorul public sa dea socoteala. Avem aceasta situatie la noi, in Bucuresti, unde stiti foarte bine ca nu exista o delimitare foarte stricta cu privire la conducte si nu stim unde se termina conductele, ce se intampla cu conductele care traverseaza o cladire dintr-un condominium s.a.m.d. Aici este graitor cazul unei aceleiasi companii, Apanova, care in Bucuresti functioneaza prost, dar functioneaza bine in Ploiesti. Delimitarea foarte clara a proprietatii de catre lege trebuie realizata inainte de a proceda la privatizarea unei societati comerciale.
A treia conditie, tintirea unui efect fiscal neutru, tine de tarifare. Tarifarea este influentata de modul in care privatizam atunci cand nu functioneaza foarte bine o piata. Bunul privatizat deseori este concesionat pentru ca majoritatea utilitatilor publice se afla in proprietate publica, si atunci, sub aspect juridic, se incheie mai multe contracte. Se incheie si un contract de concesiune, poti avea pe un contract de delegare indirecta si o serie de alte contracte care insotesc contractul generic de privatizare. Cand se privatizeaza o utilitate municipala, nu trebuie tinut cont neaparat de venit, ci trebuie incercata numai scaderea pierderilor, pentru ca altfel se va transfera costul privatizarii catre consumator. Daca incerci sa obtii un venit mare din privatizare, atunci investitorul care a preluat compania respectiva va cauta sa-si recupereze investitia prin tarifare. Acesta este riscul. Din acest motiv spunem ca efectul fiscal trebuie sa fie neutru.
Exista insa si alt risc, risc pe care multe municipalitati, multe primarii si l-au asumat. Inainte ca piata sa fie liberalizata, si inainte sa privatizeze au facut imprumuturi pentru a reabilita sistemul de energie termica. A fost o decizie proasta pentru ca piata, nefiind liberalizata, nu se poate sti pe ce consumatori mizezi in viitor, dupa liberalizare. Iar atunci investitia respectiva se poate dovedi imposibil de recuperat din privatizarea societatii comerciale respective pe o piata devenita libera. Dar toate aceste riscuri, si acoperirea costului prin tarifare, si inselarea consumatorului de care am vorbit mai devreme pot fi evitate daca inainte de privatizare se liberalizeaza piata si se delimiteaza clar proprietatea asupra echipamentelor si elementelor de infrastructura.
Lucian Croitoru: Pe fondul unui discurs public inecat de zgomot clasa politica continua jocul extragerii de rente
Am sa ma refer la trei teme. In primul rand ma voi referi la legatura dintre finantarea externa si imperativele sociale in Romania; a doua tema este dedicata infuziei de populism; in al treilea rand, am sa dedic mai mult timp unei idei legate de zgomot.
In legatura cu primul subiect, finantarea externa si imperativele sociale, observam ca in Romania ultimilor 20 de ani, a existat o incercare de maximizare gresita a unei functii de productie sociala. In loc ca stimulentele, incluzand aici reguli, legislatie, remuneratii, sa fie stabilite astfel incat societatea sa evolueze spre o maximizare a venitului pe locuitor, structura stimulentelor a fost, in sens anglo-saxon, „manipulata”, astfel incat ceea ce s-a maximizat peste timp a fost extragerea de rente, pe care a mentionat-o si domnul Valentin Ionescu.
Acest lucru s-a facut insa intr-un mod fragmentat, nu s-a intamplat in mod continuu. De cate ori politicienii au avut nevoie de finantare externa, de atatea ori ei au promis reforme si ajustari necesare finantarii si, de obicei, bune. Cand au obtinut finantare externa sub acoperirea acestor promisiuni, cateodata unele din promisiuni n-au fost deloc indeplinite, cateodata au fost partial indeplinite. Finantarea externa a venit si sub forme oficiale, spre exemplu, de la Fondul Monetar International, dar si sub forme private tocmai pentru ca incheierea unor acorduri cu Fondul Monetar International dadea credibilitate. A avut loc acest proces de go ca reforma si stop dupa aceea; go din nou pentru bani, stop din nou pentru ca presiunea sociala le aducea celor care erau la putere pierderi, in termeni de voturi. Aceasta s-a intamplat in ultimul timp si a creat in societate un anumit grad de rezistenta la ceea ce este o reforma mai dura, desi ea este necesara.
Pentru acest proces de maximizare a rentelor este de vina, in principal, clasa politica. In acest proces, bineinteles ca Romania a ramas relativ saraca. Venitul pe locuitor nu este acolo unde trebuie. Noi suntem prea saraci pentru a produce suficiente economii interne ca sa finantam o crestere economica in jurul potentialului pe care il are Romania. Inainte de criza, potentialul era cam de 5%, si, dupa criza, este probabil 2 si maximum 3%. Ca urmare, Romania este dependenta de finantarile externe. Am ramas dependenti de exterior si cresterea economica in Romania va depinde de capitalurile care vor veni din strainatate. Deocamdata capitalurile care vin in Romania sunt capitalurile oficiale. Dar sectorul privat creste daca vin capitaluri private pentru ca acestea merg in general in sectorul privat.
Cea de-a doua idee, infuzia de populism, este strans legata de prima. Capitalurile straine vor veni cu o singura conditie: sa mentinem coerenta politicilor. Altfel de teama vor sta departe de noi si riscam ca, in Romania, cresterea economica sa fie taratoare, la niveluri foarte joase. Astazi, Romania este in pozitia de a putea sa-si reia cresterea economica daca face anumite ajustari. Exista si riscul crearii unui cerc vicios, pe termen scurt, mediu, acum in Romania. Daca noi nu suntem in stare sa facem ajustarile care sa duca la cresterea economica, nu vom avea niste deficite ca procent din PIB mici. Si neavand deficite mici, nu vor intra capitalurile. Si neavand capitaluri, nu vom creste iar aceasta ne va perpetua deficite relativ mari si asa mai departe. Acesta este un cerc vicios pe care trebuie sa-l evitam in timp ce operam ajustarile.
Insa, timp de 20 de ani, as spune ca in ultimii doi ani cu predilectie, politicienii au promovat populismul in Romania. La acesta sursa de populism s-a adaugat, in ultimi doi-trei ani, spun fara a ma teme ca gresesc, s-a adaugat o mare parte a presei si de aici vine un mare risc pentru Romania. Odata ce infuzia aceasta de populism a atins sau atinge un prag critic, rezistenta la reforme va fi atat de mare ca va confisca partidelor politice viitorul lor politic. Iar poporului roman, in general, ii va confisca posibilitatea de a-si indeplini un obiectiv, si anume sa-si creasca nivelul de trai. Infuzia de populism este foarte periculoasa pentru ca orice ajustare se va propune, dupa o infuzie de ani de zile de populism, va fi respinsa de populatie si ne va fi foarte dificil sa inaintam.
Si cu aceasta trec la cea de-a treia idee pe care am vrut sa v-o spun astazi, cea legata de zgomot. Dupa parerea mea, pe fundalul acesta al populismului, este atat de mult zgomot, incat a devenit dificil pentru foarte multa lume, dar cred ca si pentru unii analisti, sa separe ceea ce este zgomot de ceea ce este tendinta, de ceea ce este stire, de ceea ce este esential. Si din aceasta cauza nu se poate intelege cum putem progresa.
Daca urmarim dialogurile care au loc astazi in societatea romaneasca observam ca nu se mai considera decent sa se explice ca, dincolo de zgomot, ceea ce este esential pentru Romania, este ca toate eforturile sa fie indreptate spre cresterea nivelului de trai al cetateanului. Auziti dumneavoastra undeva acest lucru? Foarte periferic. Dar acesta trebuie sa fie obiectivul fundamental al Romaniei. Obiectivul fundamental al Romaniei este sa convearga, in termenii nivelului de trai, catre nivelul de trai din Uniunea Europeana. Cum s-a comportat Romania si cei care fac politicile vizavi de acest obiectiv? Foarte ineficient, spun, ca sa fiu elegant. De exemplu, in perioada 2004-2008, ca sa se atinga obiectivul cresterii nivelului de trai, cresterea economica a fost in mod gresit alimentata de politicile fiscale din Romania si s-au creat dezechilibre. Criza care a lovit Romania in trimestrul patru 2008, in mod exogen, adica venind de la criza mondiala, s-ar fi intamplat oricum, in Romania. Poate nu in trimestrul patru 2008, dar se intampla oricum. Foarte multe lucruri devenisera nesustenabile. Cresterea economica la nivelul potentialului este obiectivul principal dar despre acest lucru nu exista discutii in societatea romaneasca. Acest lucru este destul de grav pentru ca societatea are nevoie de un catalizator.
Am spus ca in perioada 2004-2008, politicienii nu au inteles ca principala provocare era sa convearga catre nivelul de trai din Uniunea Europeana, adica sa aiba o anumita crestere economica, in timp ce prezervau echilibrele. Acum criza a schimbat evolutiile si principala provocare, care din nou este neinteleasa, este ca Romania sa asigure sustenabilitatea fiscala pe termen mediu, in timp ce nu aduce atingere cresterii economice. Spun ca e o provocare pentru ca nu este usor de realizat acest lucru. Sunt lucruri fine, sunt urme foarte inguste, pe care trebui sa calci cu mare precizie.
Cum poate fi asigurata sustenabilitatea fiscala, pe termen mediu, fara sa se impiedice reluarea cresterii economice la potential? Clasa politica trebuie sa constientizeze — si acesta este cel de-al doilea mesaj principal pe care il transmit intr-un astfel de dialog — care sunt obiectivele intermediare pe drumul catre obiectivul fundamental. Dupa parerea mea, sunt doua. Primul este obiectivul cresterii competitivitatii economiei. Daca reusim sa structuram stimulentele astfel incat sa impingem economia spre un nivel mai inalt de competitivitate, vom face loc pe plan mondial unei cereri crescute pentru produsele romanesti. Al doilea obiectiv intermediar este marirea potentialului de crestere economica in Romania. Criza l-a redus la 2, poate la 3%. Cu un astfel de potential nu poti sa convergi catre nivelul de trai european. Pentru ca economia poate sa creasca si cu 5, dar daca are potentialul la 3, se produc dezechilibre, care o vor intoarce inapoi, ii vor opri cresterea. Acest lucru s-a intamplat in 2009, cresterea noastra fabuloasa de 7,1%, in 2008, a fost brusc transformata intr-o scadere la fel de mare. Potentialul Romaniei s-a mutat inapoi.
Cum poate fi potentialul economic al Romaniei crescut? Cresterea competitivitatii duce si la cresterea potentialului. Aici sunt si factori care depind de guvern si factori care nu depind de guvern. Cei care nu depind direct de guvern, precum schimbari tehnologice, inovatii, nu trebuie discutati aici. Ei nu fac, de obicei, obiectul unor politici pe termen mediu, ci numai obiectul unei politici pe termen scurt. Factorii din aria politicilor guvernamentale sunt cei precum politica de asigurari sociale, politica de somaj si reforma pietei muncii la care s-a referit domnul Stolojan. Acestea sunt schimbarile esentiale, pe care Guvernul trebuie sa le faca. Discursul celor care fac politicile economice si al politicienilor insa promoveaza idei fundamental gresite, scopuri false sau politici neclare in ceea ce priveste contributia la asigurarile sociale si in ceea ce priveste reforma pietei muncii. Dupa parerea mea, discursul public in Romania a luat o directie total gresita. Iar ceea ce va rezulta de aici este o rezistenta extrem de mare la reformele cu adevarat necesare.
De aceea, efortul celor care se ocupa de genul de lucruri cu care ne ocupam si noi aici, trebuie indreptat spre clarificarea a ceea ce este zgomot si separarea lui de ce este important. Pentru ca altfel publicul, in momentul in care alege, voteaza sau ia decizii, nu va fi instruit cu privire la ce este zgomot si ce este esenta.
[1] Fragmente de la conferinta “Mecanismele crizei” au fost publicate in numarul din ianuarie 2010 al Pietei Financiare iar textul integral in revista Oeconomica, nr. 2 / 2010. Textele colectiei “Criza mondiala. Explicatii liberale”, publicate in numarul din mai 2009 al revistei Idei in dialog, sunt disponibile pe www.cadi.ro.
