*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’.
Se implineste jumatate de secol de cand miscarea fuzionista – alianta dintre dreapta conservatoare, religioasa si pro-occidentala si libertarienii reprezentand valorile liberalismului clasic reuseste sa fundamenteze dreapta intelectuala si politica americana. Fuziunea se mentine inca astazi in Statele Unite la toate nivelele: al teoretizarii doctrinelor, al coalitiilor politice, si al cooperarii din lumea civila. Platforma intelectuala inceputa de Frank Meyer in paginile National Review in anii ’60 ne ilustreaza cum un succes intelectual, o idee de imbinare a doua doctrine, incheaga si mentine o alianta politica menita sa protejeze indivizii de amestecul nelegitim al statului. Sa privim la experimentul american nu ca la un model de urmat ad literam ci ca la o sursa de inspiratie.
Articolele urmatoare au in comun ideea ca exista o ampla intersectie de valori intre conservatori si libertarieni care face posibila functionarea aliantei politice si in alte societati decat cea americana. Chiar daca exista diferente cu privire la intinderea legitima a statului si legii, printre valorile comune se regasesc cel putin libertatea si responsabilitatea individuala impreuna cu ideea ca statul nu trebuie urcat pe un piedestal, multe dintre functiile publice putand fi indeplinite mai bine de piata si de mecanisme ale societatii civile.
Frank Meyer isi prezinta proiectul ca pe o continuare fireasca a conservatorismului. Si el este un avocat al vietii virtuoase cu determinatiile ei traditionale. La nivelul intregului tablou moral si metafizic, conservatorii au dreptate – libertatea este un simplu mijloc pentru telurile transcendente ale persoanei iar acei libertarieni care lucreaza cu o teorie a valorii conform careia nu exista alt judecator moral al domeniului personal al vietii dincolo de preferinta individului, se inseala. Dar la nivelul institutiilor politice, si aici sta o cheie a argumentului lui Meyer, aceasta viziune lasa libertatii un spatiu la fel de mare ca cel pe care il pretind libertarienii. Toate proiectele legale intruzive – atat ingerintele statului in economie cat si cele in viata personala – trebuie respinse pentru ca in absenta libertatii autentice de alegere intre viciu si virtute, viata virtuoasa poate fi mimata, dar nu autentic traita. Autoritatea politica trebuie treptat sa isi limiteze rolul la prezervarea cu fermitate a autonomiei persoanei. Dincolo de aceasta, trebuie exclusa administrarea comportamentelor morale sau virtuoase prin forta legii.
“Virtutea” este un concept larg. Si datoria de a ma abtine sa profit de interstitiile institutionale in dauna celorlalti, si obligatia de a-i asista pe cei aflati in dificultate, si chestiunile care tin de etica personala precum consumul de droguri sau libertatea sexuala tin de ceea ce conservatorii numesc „virtute”. Ritmul si algoritmul in care statul va lasa loc pietei si altor institutii civile voluntare sa se ocupe de aceste probleme este o chestiune de practica politica. Ea tine in primul rand nu de relatia aliatilor, cat de alte grupari care se pronunta sau lucreaza pentru mentinerea extensiilor statului dincolo de protejarea autonomiei persoanei. Pentru ca, ne arata cel putin practica politica si civica americana, ideea de folosi in beneficiul libertatii spatiul lasat de viziunea morala conservatoare, si respectiv ideea de a folosi pentru cultivarea virtutii spatiul creat de libertate pot fi puse usor la lucru impreuna.
Situatia particulara a principatelor romanesti a facut ca multe dintre personalitatile istorice romanesti sa fie in acelasi timp si conservatoare si liberale. Iar ideea fuzionarii sau a aliantelor si federatiilor intre curente ale dreptei a hranit succese politice semnificative in Romania postdecembrista, crestin-democratia fiind exemplul cel mai recent.
Insa istoria Statelor Unite este cea care a generat situatia paradigmatica : americanii pot fi in acelasi timp traditionalisti si individualisti radicali intrucat traditia lor are o natura institutionala fondata pe atasamentul fata de libertatea individuala (Grover Norquist). Coalitia de tip fuzionist “Leave us alone”, nu cere subventii de la stat, ci libertate.
Folosirea aparatului de coercitie al statului pentru a impune cetatenilor o cultura si elanul radicalist de democratizare in politica externa sunt reclamate mai degraba de neoconservatori. (Camil Ungureanu, Grover Norquist, Marcel Guarnizo). Dar acestea constituie avertismente impotriva alunecarii in practica in miscari deviante de la platforma fuzionista initiala (Camil Ungureanu).
Disparitia comunismului pare sa priveze alianta dintre conservatori si libertarieni de catalizatorul principal – dusmanul comun -lasandu-i sa se certe in voie pe tema consecintelor dezincriminarii consumului de droguri sau a relatiei dintre dereglementarea masiva si fragmentarea societatii. Daca sunt lasate sa functioneze, forme de agregare sociala traditionale pot apara individul de excesele statului si furniza incredere si criterii pentru maturizarea psihologica a individului. Acestea vor sustine si informa alegerile si interactiunile libere complexe (Mihail Neamtu).
Care este insa exact limita permisibila a coercitiei prin lege? Atata vreme cat conservatorii nu renunta la ideea promovarii unor scopuri etice sau religioase prin intermediul statului, nu poate fi vorba de o reconciliere autentica cu libertarienii. Totusi, fuziunea ar putea avea loc la marginile radacinilor teoretice ale curentelor. Unele radacini se intalnesc in filosofia politica a lui Hayek, care pe de o parte ataca ideea de directie obiectiva a comunitatii si fiintei umane in favoarea deciziilor individuale dispersate, dar in acelasi timp renunta si la strictetea radicala a teoriei dreptului natural in favoarea unui evolutionism al regulilor (Emanuel Socaciu).
Pentru ca nivelul practic reclama un loc de intalnire. Ar fi o eroare sa credem ca adversarul comun conservatorilor si libertarienilor a disparut. Exista fronturi trasabile geografic in jurul regimurilor autoritare , fronturi trasabile ideologic in jurul avatarurilor radicale stangiste (Marcel Guarnizo, Gelu Trandafir) si fronturi ascunse – vechile structuri din institutiile statului mentinandu-si pozitiile privilegiate in mediul politic, de afaceri, mass-media (Gelu Trandafir).
Cadrul ideologic de tip radical prevaleaza astazi la nivel cultural la fel cum etatismul prevaleaza la nivel institutional. Eroarea strategica majora care ne-a dus aici este nesocotirea ideii de limite naturale din structura realitatii rezistente la vointa umana si in general deteriorarea componentei culturale care a facut posibila civilizatia Vestului. Libertatea politica, libertatea economica si libertatea culturala sunt atat de legate intre ele incat legitimarile specializate cu care s-au preocupat economistii libertarieni par sa nu fie de ajuns. Sansa renasterii sta in capacitatea think tankurilor de a aborda integrativ problemele democratiei (Marcel Guarnizo).
Aceasta capacitate civica si intelectuala este astazi in stadiu incipient. Dar asaltul realitatii asupra indivizilor obisnuiti forteaza un anume sentiment al urgentei. Americanii se confrunta cu o presiune etatista fara precedent iar romanii plutesc in deriva la o asemenea distanta de mal incat aici conservatorii si libertarienii trebuie deocamdata sa isi puna in paranteza diferendele. Chiar daca lumina celor doua „faruri” de la mal, libertarian si conservator, este diferita, de la o asemenea distanta cele doua raze de lumina se confunda (Cristian Campeanu).
Concret, daca in plan politic uniunea curentelor intelectuale care inspira dreapta contemporana este sa aiba loc prin PD-L, atunci PD-L trebuie sa isi insuseasca trei lectii (Florin Cojocariu). Prima: fuzionismul trebuie acceptat si ca un criteriu doctrinar capabil sa curete partidul de complicitati plutocratice. A doua: in loc sa astepte acordul sau integrarea unor miscari intelectuale precum conservatorismul, crestin-democratia sau libertarianismul a unora in altele, politicienii de profesie trebuie sa intreprinda strategii acceptabile de federalizare. Odata eliberati de incertitudini, ne-am putea dedica eforturile proiectului comun. A treia: fuzionismul vizeaza libertatea, dereglementarea si relaxarea fiscala.
Insa in calea invatarii acestor lectii, si a adoptarii cu succes a solutiei americane, stau cel putin trei piedici (Radu Cristescu). Prima piedica este la nivelul institutiilor politice: formarea de platforme intelectuale ca baza pentru platforme politice este mai simpla intr-un sistem federativ intrucat actorii politici se pot mobiliza fara sa astepte permisiunea de la centru. Sistemul politic al unui stat unitar cu partide organizate ierarhic, unde politicienii sunt dependenti doctrinar si financiar de deciziile centrului, este mult mai rigid. A doua tine de absenta unei piete a ideilor: prea putini inteleg argumentele relevante ale doctrinelor. In sfarsit a treia piedica sta in provocarea speciala cu care se confrunta un spirit conservator in context postcomunist. In acest context conservatorul are de separat filonul traditional liberal de cel antiliberal; aici va descoperi ca traditia libertatii este atat de fragila incat este mai mult de construit decat de recuperat. Apoi, va trebui sa inteleaga de ce atunci cand trecutul este atat de pervertit, valorile conservatoare pot cere o ruptura radicala sau revolutionara.
Suntem increzatori ca impreuna cu partenerii si colaboratorii nostri vom depasi aceste probleme. Odata cu discutia catorva aspecte ale platformei comune a libertarienilor si conservatorilor, proiectul CADI si al Fundatiei Konrad Adenauer lanseaza o intrebare: este fuzionismul o constructie capabila politic sa ne elibereze de nefireasca povara fiscala si reglementativa si de disconfortul moral si material proprii sistemului actual?
