Publicat initial in revista 22.

 

S-au implinit, pe 5 mai, 192 de ani de la nasterea lui Marx. Marxismul nu numai ca nu ne-a parasit, dar in ultimele decenii, si mai ales dupa prabusirea comunismului in Estul Europei, in frunte cu asa-zisa URSS, unul dintre cele mai interesante fenomene ce s-au putut constata a fost cresterea interesului pentru marxismul teoretic.

 

Marxismul s-a nascut in Europa Centrala si Occidentala, dar a ajuns sa fie asimilata cu o doctrina esentialmente rusa. Intr-un fel sau altul, intregul continent a trebuit sa ia act de previziunile si promisiunile pline de sperante din Manifestul comunist, aparut in 1848, dar avand ca obiect ceea ce nu exista inca, el trebuind sa se intituleze corect Manifestul socialist.

 

Marx si Engels, apoi adeptii lor au lansat un apel futurist, promitand (in mod foarte vag) instaurarea unei societati care nu exista nicaieri, dar care era data drept o realitate foarte sigura in viitor. Ei au folosit o terminologie deja existenta si au preluat si prelucrat un arsenal national elaborat de socialistii pe care ei ii considerau cu dispret „utopici“ sau apartinand unui stadiu infantil al adevaratului socialism (si comunism) excogitat de ei.

 

Infirmarea ideii de lupta de clasa

 

De la inceput, cand incerci sa te apropii de istoria marxismului, te izbeste confuzia nationala, termenii nejustificati de realitate, ambiguitatea si confuzia: „socialism“ si „comunism“, „exploatare“ si „lupta de clasa“, „burghezie“ si „proletariat“ nu sunt inventii ale celor doi intemeietori, ci mai curand ale adversarilor lor.

 

Una dintre cele mai frapante erori a fost de a-si prezenta solutiile ca universal valabile, desi pe lume si chiar in Occidentul foarte inaintat existau state importante care traiau de pe urma economiei rurale, ba chiar in sclavagism.

 

Era si cazul Principatelor dunarene, niste unitati statale sub suzeranitate turceasca, dar care isi pastrasera o oarecare autonomie. Acesta nu era si cazul Serbiei, Bulgariei, Albaniei, Bosniei, Muntenegrului – situatia Greciei fiind cu totul aparte. Atat ei, cat si moldo-valahii isi pastrasera si isi dezvoltasera o elita sociala, economica si culturala care, in mod paradoxal pentru gandirea marxista, se va pune in fruntea tuturor miscarilor de emancipare, de autonomie si chiar de eliberare. Pe scurt, tot procesul de civilizare si de integrare in lumea mai libera a pornit aici de sus in jos, nu de la „masele populare“ (cum se exprimau pleonastic marxistii), ci de la o elita fatalmente constransa de altceva decat de ele. Imensul fond rural al populatiei nu a produs revolutii, ci doar razmerite sau tulburare in timpul unor razboaie sau momente exceptionale deja provocate de altii.

 

Cazul grecilor este cu atat mai semnificativ si mai frapant, cu cat acestia au considerat Principatele romanesti (in oarecare masura si Transilvania de sub Imperiul Habsburgic) niste zone privilegiate, menajate la Poarta, pe care o aprovizionau cu cereale si materii prime. Prin faptul ca grecii dominau mai ales in partea ultima a prezentei lor administratia Principatelor, ei si-au stabilit aici punctul de pornire a revolutiei initiate de Eteria, cu promisiunea pentru autohtoni ca, in caz de izbanda, le vor ceda stapanirea celor doua tarisoare.

 

In timp ce in Occident revolutia se inscrie in ecuatia proletari-burghezie (adica proprietari ai mijloacelor de productie sau bancheri) sau latifundiari, seniori sau speculanti recent imbogatiti, la noi, avangarda o reprezenta nu negustorimea sau micii meseriasi actionand in regim aproape feudal, ci foarte redusa elita a tarii, alcatuita din latifundiari (mosieri), la curent cu ce se intampla in Europa, oameni de inalta cultura. Dintre ei n-au lipsit inalti ecleziasti cu rang de episcop, dar si preoti mai marunti care luptau pentru credinta (zavera in bulgareste).

 

Uriasa forta a Imperiului Otoman nu putea fi covarsita sau neutralizata decat printr-o miscare mult mai larga, a tuturor etniilor supuse ei, dar si a popoarelor proletare (termen necunoscut de marxisti), categorie in care intrau nu doar grecii, ci si armenii, italienii din Imperiul Habsburgic si evreii.

Miscarile revolutionare cu efecte cel putin reformiste, care s-au tinut lant de la inceputul secolului XIX si cu rezultate diverse, au fost pornite mai ales de elite, in niciun caz de muncitori (pe care Marx, in viziunea sa gresita, ii considera o „clasa“) si cu atat mai putin de proletari – un cuvant de efect, ramas pana azi ca un anacronism in deviza (lozinca) partidelor de stanga.

 

Cel mai semnificativ fenomen e ca revolutia aristocratiei a inceput in tara cea mai reactionara din Europa civilizata, Imperiul Rus, si a fost ilustrata de „decembristi“. Revolutia greceasca a scos la lumina o personalitate ca Lordul Byron, insurectia poloneza o suma intreaga de personalitati de marca, de la Chopin la Adam Mickiewicz, si o multime de printese care au invadat Parisul, in pofida ideilor pe care si le faceau marxistii despre psihologia de clasa.

 

Actiunea Eteriei (ocrotita la inceput de tarul tuturor Rusiilor) si-a avut ca tip emblematic si activ pe Alexandru Ipsilanti, dintr-o familie fanariota, dar cu radacini in Principatele dunarene, si pe cneazul Gh. Cantacauzino, general rus, in Moldova. In sfarsit, atunci cand grecii au obtinut independenta unei parti din teritoriul elen, primul presedinte al noului stat a fost Capodistria, fost cancelar al Imperiului Tarist.

 

In Principatele dunarene progresul „de sus in jos“ e un fenomen constant, contrazicand teza de baza a lui Marx, pastrata in ciuda evidentei pana in ultimele clipe de propaganda activa. Ideea ca nobilimea e o clasa aprioric conservatoare si burghezia a fost mai revolutionara, dar care, dand nastere proletariatului, si-a pus singura streangul de gat, e de un neadevar asa de strident incat ar compromite pe orice sociolog sau istoriograf de minima onestitate profesionala ce ar mai sustine-o.

Situatia noastra si a catorva tari europene nu constituie o exceptie, ci doar una care infirma categoric presupunerile lui Marx atat despre lupta de clasa, cat si despre existenta claselor pe care el le vedea delimitate strict si rigid, mai curand ca niste caste.

 

Infirmarea ideii de clasa

 

In calitatea sa de ideolog, Marx ignora realitatea si o considera in generalitati si idei preconcepute. Ca discipol al lui Hegel, el nesocotea particularul, care este caracteristica principala, definitorie a lui homo humanus din cea mai adanca Antichitate.
Desigur, adevarata stiinta este a generalului. Ideea aceasta, formulata inca de Platon, il ducea pe Marx la nesocotirea caracteristicilor principale ale fenomenului de care se ocupa, comitand o eroare ab initio cu consecinte pentru el si pentru intreaga lui posteritate. Caci in cazul oamenilor exista trasaturi comune indenegabile, tot asa cum sunt si diferentele. Aceasta face ca intr-o familie fratii sa nu semene intre ei, nu numai somatic sau prin trasaturile fetei, ci si ca fire, temperament, idealuri, aptitudini spre cultura si intelectuale. Intr-o familie burgheza, considerata global de amatorii de clasificari, poate exista un membru care sa corespunda definitiei defaimatoare a lui Marx, anume hraparet, profitor, speculant, necinstit, dar si altul care se multumeste cu conditia sa, care profita rezonabil de ce i-a dat soarta si traieste intr-un otiu fara pretentii. Altul e un agitat si un fantezist, un aventurier, un ins cu gustul riscului, doritor sa-si traiasca viata „pericolosamente“, cum credea Mussolini ca ar fi bine sa faca toti italienii (cand, in fapt, acestia erau, majoritatea, inclinati spre moderatie, desi nu si spre mizerie).

 

Una dintre fetele din familia sus-mentionata, ajutata si de fizic, se va lansa in viata libera cu scopul de a-si depasi conditia, o alta se va multumi a fi un factor al fericirii casnice, in fine, ultima renunta la toate fericirile iluzorii si devine calugarita.
Variabilitatea aceasta observabila de oricine in modul cel mai frecvent, in toate mediile unei societati mai dezvoltate porneste de la libertatea omului si o dovedeste impotriva instinctelor, adica a animalitatii din el. Marx si adeptii sai, dar si socialistii anteriori, au insistat pana la desfigurare asupra sociabilitatii omului (ceea ce intre anumite limite e ceva real), dar i-a nesocotit pe devianti, care pot fi si de mai multe feluri, dar sunt si cei inventivi, geniile, personajele harismatice, determinanti pentru societatea umana, care e altceva decat o haita de lupi sau o colonie de termite.

 

Mai curios si contradictoriu e faptul ca aceiasi „socialisti“ s-au declarat pacifisti si au pretins ca odata ce lupta de clasa va disparea datorita desfiintarii proprietatii particulare sau private, se va instala o pace eterna, fara conflicte antagonice. Istoria insa a dovedit mereu contrariul. Masele in regim de suprimare a libertatii s-au lasat manate in razboaie si intr-un conflictualism launtric care incepe, daca nu odata cu Adam si Eva, in mod sigur cu Cain si Abel, conflictul dintre aventurismul pradatorilor, vanatorilor si agitatilor expansionisti si agrarianismul sedentar. Inca din cea mai adanca Antichitate, s-a vazut ca luptele, eventual razboaiele fratricide sunt cele mai crude si cele mai imorale.

 

Infirmarea conditiilor necesare pentru instalarea socialismului

 

Autorul acestor randuri nu e un om de stiinta, un specialist in problemele pe care le propune aici discutiei si al situatiilor pe care le evoca, ci un scriitor de opere de imaginatie si, in grad secund, un eseist si un amator din lumea artistica. Marxismul si socialismul, cu perspectiva comunismului, au fost resimtite de el nu doar ca o calamitate, ci si ca o intruziune silnica datorata infrangerii tarii noastre in cel de-al doilea razboi mondial. In niciun fel proiectul totalitar nu urma o directie a dezvoltarii si progresului care s-ar fi cerut continuata.

 

In toate statele Europei de Est, facute cadou rusilor prin tratatele de pace din 1946, intregite cu Acordul de la Geneva, s-a instalat o ordine politica fara precedent in trecutul acestor tari, fie el chiar foarte dramatic. Acestea au trebuit sa se adapteze, cu speranta unei imbunatatiri dupa moartea lui Stalin si dezghetul ce a urmat. In ciuda previziunilor globale ale lui Marx, socialismul s-a instalat si intr-un fragment din Reichul german, si in Mongolia, si in China coplesitor agrariana, si in Albania mizera, dar si in Cehoslovacia ultraindustrializata. Ce a urmat s-a constatat in numeroase variante de fericire.

 

Experienta socialismului este incomunicabila

 

La prabusirea comunismului in URSS, dramaturgul de origine romana Eugen Ionescu a comentat bucuros evenimentul, dar a strecurat o observatie esentiala: „Comunismul a fost o pungasie!“. Caci, intr-adevar, el a fost nu doar o doctrina si o ideologie eronata, cum pot fi (si au si fost) multe altele, ci o inselatorie pe scara gigantica, un atentat la adresa moralei, nu numai la adresa logicii si ratiunii.

 

Autorul acestor randuri nu este nici un specialist calificat in problema pe care si-a propus-o aici discutiei, ci un scriitor de literatura de imaginatie, ceea ce nu l-a descurajat sa-si spuna cuvantul, ba dimpotriva. Caci problema comunismului a fost pentru el mai intai o experienta traita pe care numai ulterior sau dupa un timp a incercat sa si-o explice si sa o respinga si cu argumente pe care i le punea la indemana tot insolita si nefericita sa experienta de viata. Este o situatie in care s-au gasit toti cei care macar in tara noastra au suportat socul comunist la o varsta cand puteau judeca.

 

In clipa de fata, acestia au ramas foarte putini la numar si fac asupra marxismului judecati negative ce pot fi cu greu la indemana celor mai tineri. Dintru inceput voi spune ca experienta unui trai in regim totalitar, mai ales in cel socialist, este incomunicabila, caci niciuna dintre tiraniile din trecut nu au beneficiat de mijloace de constrangere si mistificare comparabile cu ale celor doua socialisme recente.

 

In afara de aceasta, tarile cotropite de rusi, dar si cele care au cedat de bunavoie schimbarilor de regim (Albania, Cuba, China, Coreea de Nord) au un trecut istoric convulsiv, dar nu au trait in regimuri totalitare, ceea ce face experienta totalitara intr-adevar unica si deci greu calificabila. Ba unele dintre ele au trait chiar in regimuri democratice liberale (Cehoslovacia, Romania, Polonia, o parte din fostul Reich german). Era cu neputinta ca zeci de milioane de oameni sa nu pastreze amintirea acelor vremuri si reflexele unor cetateni care au cunoscut macar cu intermitente libertatea, ceea ce nu s-a intamplat cu iobagii in Evul Mediu sau cu sclavii in Antichitatea cea mai civilizata.

 

Si totusi, pentru a ma limita la tara noastra, care a avut timp de o suta de ani unul dintre cele mai liberale regimuri politice din lume, dupa eliberarea din 1989, lumea nu s-a intors spre trecutul acesta recent, ci spre formule nonliberale: nationalism si egalitarism, autoritarism si taranism anacronic. Acesta este si rezultatul faptului ca imensa majoritate a noilor actanti au origini rurale si intretin o mandrie din aceasta cauza.

 

Rolul elementului politic

 

Aceasta mandrie insa nu are nicio justificare. Pentru ca, am spus-o de atatea ori, masa rurala n-a fost nicicand o provocatoare de democratie. La noi, prin reforme abile, sacrificandu-se mereu factorul economic, s-a dat „taranimii“ dupa 1920 un statut de mici seniori saraci, traind in conditii primitive si dezvoltandu-si o civilizatie proprie, in paralel si unele in tangente cu cea de fatada. Stat taranesc insa n-a existat niciodata niciunde.

 

Romania a fost si sub acest aspect o negatie a ipotezelor lui Marx, dar mai ales a pretentiilor sale paneconomiste. Ceea ce a contat la noi in toate momentele cruciale a fost nu economicul, ci politicul, si anume in actiunea bine inspirata a unei elite. Aceasta a omologat succesul dovedit al unor actiuni politice mereu de sus in jos, eventual si pentru popor, dar nu conduse de acesta din urma.

 

Infirmarea unui alt aspect al paneconomismului, de aceasta data in forma pretentiilor de planificare centralizata a economiei, o constituie faptul ca in comunism a existat si o economie de piata clandestina. Au existat speculanti ingeniosi cu numele de „bisnitari“ (deformarea incorecta a lui bussinesman), milioane de oameni care-si rotunjeau veniturile pe cai semilegale, prin „atentii“, „cadouri“, „la mica intelegere“ mai ales in sectorul serviciilor, neglijat de gandirea dogmatica marxista. Si, din punct de vedere economic, tara noastra a fost timp de vreo patru decenii modelul cel mai clar de esec al marxismului. Regimul comunist, asa cum am afirmat de indata ce am putut, adica dupa eliberarea din decembrie 1989, a fost si unul absurd, contradictoriu, inconsecvent. Din acest motiv, el lasa o marja de neutralitate, perioade ca niste oaze, in care rigiditatea lui se mai relaxa. Iar de ea profitam cu totii, chiar si politia politica, trupele speciale armate de „lucratori“ din Securitate si militie.

 

* * *

Rodul acestor triste experiente a constituit pentru mine o actiune publicistica din care am selectat ca documente cu oarecare valoare istorica: In istorie, in politica, in literatura in 1997, Pro libertate in 1999 si Tot pentru libertate, in 2003, asadar, cam la un deceniu de la eliberare. Eseurile acestea, risipite in publicatii diverse, fara coerenta dorita de mine, dau totusi idee despre o orientare careia i-am ramas si azi credincios si care, din pacate, intr-o prea mica masura, a castigat lumea eliberata de comunism.

 

Toate cele scrise de mine mai sus au fost fapte de viata, traite de mine, nu deductii logice pe baza unor documente sau carti care sa ma duca la intelegere. Acesta este exact procesul invers la care asistam cei in varsta, cu consternare, astazi.