Publicat initial in revista Oeconomica, 4 / 2009 si republicat in prezenta versiune electronica cu permisiunea editorului revistei.
Abstract:
The article reviews the core theories of Elinor Ostrom and the Bloomington School of Institutional Analysis and Development, arguing that they can claim significant pragmatical validity by enabling an integrated approach to governance, including development and other public policies. After introducing the background, the basic thesis of the School and the overall framework of institutional analysis and development (“IAD”), we emphasize two complementary theories. The first is the theory of polycentric order as an approach to macro-governance: polycentricity as the propper institutional arrangement of large, complex social aggregates such as regions and societies. The second theory, having at its core the governance of common-pool resources, is tailored for mezzolevel polities such as communities and villages. Together, the two theories provide a complete and integrated approach to governance. Therefore, in the last part we focus on the impact and applicability of the approach in the field of international development aid and similar policies.
Key words: institutions, institutional analysis and development, institutional design, development, Elinor Ostrom
JEL classification: B52, F35, O17, O43
Fiind invitati sa contribuim la acest numar al revistei ŒCONOMICA printr-o prezentare a contributiilor pentru care premiul Nobel pentru economie a fost decernat in 2009 lui Elinor Ostrom, am gasit ocazia potrivita pentru a incerca sa contextualizam acest obiectiv in doua moduri: pe de o parte cautand sa oferim imaginea mai larga a punctului de vedere teoretic reprezentat si, pe de alta parte, elaborand asupra semnificatiei sale aplicative, de interes special pentru o societate aflata in tranzitie si posttranzitie[i].
Sub primul aspect, desi premiul a fost acordat in principal pentru contributiile sale in domeniul guvernantei economice dintre care cele mai importante au fost adunate in lucrarea “Guvernarea bunurilor comune. Evolutia institutiilor pentru actiunea colectiva” (Ostrom 1990), semnificatia sa mai larga este aceea a unei recompense pentru toti cei peste 40 de ani de activitate stiintifica care au format o noua scoala de gandire in stiintele sociale – Scoala de la Bloomington. Elinor Ostrom, Vincent Ostrom si colegii lor au formulat un program de cercetare care interpreteaza toate nivelurile realitatii sociale prin infrastructura lor institutionala: nivelul micropolitic (interactiuni intre doi sau putini agenti), nivelul mezopolitic (organizatii, clanuri, comunitati) si nivelul macropolitic (societati, ordine sociala, regimuri si alegeri constitutionale). Prezentarea de fata va introduce pe scurt[ii]principalele teze ale acestei scoli si cadrul sau general de analiza, urmand sa se concentreze apoi asupra a doua teorii complementare: teoria ordinii policentrice, privind nivelul macropolitic, respectiv guvernarea bunurilor[iii] comune, interpretand nivelul mezopolitic.
Pe de o parte, acoperirea tuturor nivelurilor guvernantei prin aceste doua teorii si, pe de alta parte, flexibilitatea oferita de cadrul de analiza utilizat permit interpretarea institutionala a unor varietati de situatii si rezultate sociale din care decurge aplicativitatea remarcabila a acestei variante de neoinstitutionalism. Argumentul articolului de fata este ca pe langa validitatea stiintifica recunoscuta de comitetul Academiei Regale Suedeze, Scoala de la Bloomington poate pretinde in plus si o semnificativa “validitate pragmatica”, care se reflecta in masura in care concluziile cercetarii stiintifice traditionale pot creste capacitatea de rezolvare a problemelor practice (Dunn 1989, 3). Ea poate fi evaluata dupa masura in care scopurile si consecintele intentionate pot fi atinse prin producerea anumitor actiuni sau folosirea anumitor instrumente (Worren s.a. 2002).
Relevanta acestor idei este, prin consecinta, una cu totul speciala pentru tarile in curs de dezvoltare, postconflict, in tranzitie sau posttranzitie: in plus fata de magnitudinea problemelor de guvernanta cu care se confrunta acestea, neintelegerea sau chiar ignorarea rolului institutiilor sunt motivele pentru care au esuat o mare parte a politicilor incercate in aceste locuri. Vom explora acest aspect in ultima sectiune.
Care sunt tezele principale ale Scolii de la Blooomington?
Scoala de la Bloomington face parte din familia institutionalismelor alegerii rationale, alaturi de alte doua scoli importante: cea de la Rochester (William Riker), al carei program de cercetare s-a dezvoltat cu precadere in directia studiului institutiilor formale ale guvernarii democratice moderne (legislaturi, birocratii, partide, sisteme electorale) si a modului in care acestea structureaza interesele si actiunile politicienilor; si scoala din Virginia (James M. Buchanan, Gordon Tullock) ale carei principale contributii au pus bazele economiei politice constitutionale.
Care sunt insa elementele care disting Scoala de la Bloomington si de celelalte tipuri de institutionalism?
In primul rand, aria sa de studiu acopera toate nivelurile de agregare a interactiunilor umane, de la cele mai simple pana la cele mai complexe: nivelul micropolitic (interactiuni intre doi sau putini agenti, relatii), nivelul mezopolitic (organizatii, clanuri, comunitati) si nivelul macropolitic (societati, ordine sociala, regimuri si alegeri constitutionale). In al doilea rand, cercetatorii asociati acestei scoli au studiat in egala masura institutiile formale si cele informale – spre deosebire de mainstream-ul teoriei alegerii publice, a carui preferinta pentru institutiile formale – justificata prin formalitatea institutiilor politice ale unui stat modern – devine adeseori o sursa de eroare. In sfarsit, Scoala de la Bloomington a dezvoltat singurul cadru de analiza comprehensiv care poate fi utilizat pentru orice organizare politica (cadrul de analiza si dezvoltare institutionala en. institutional analysis and development framework IAD), indiferent de dimensiuni sau nivel de complexitate.
Desi provine din teoria alegerii rationale, acest cadru este flexibil fata de o mare plaja de teorii explicative ale comportamentului uman, fiind capabil sa integreze rationamente economice, sociologice, politice si ecologice foarte diverse. Astfel, locul IAD este cel de sinteza neoinstitutionala, creatorii sai si cercetatorii asociati incercand in mod deliberat sa pastreze deschiderea interdisciplinara a cadrului astfel incat acesta sa poata acomoda si asimila cat mai multe dezvoltari relevante din domenii diverse: economie, sociologie, psihologie, biologie si ecologie.
Debutul scolii a avut loc in anii ’60 (prin articolul seminal: Ostrom, Tiebout si Warren 1961) si si-a definit conceptele centrale in anii ’70, pe baza cercetarilor conduse de Vincent Ostrom si colegii sai in problema guvernarii metropolitane si a managementului bunurilor publice. In cursul decadei, analiza guvernarii metropolitane din mai multe orase ale SUA a deschis noi perspective in ceea ce priveste capacitatea de auto-guvernare a sistemelor complexe in lipsa ordinii ierarhice, confirmand fiabilitatea teoretica a conceptelor angajate de scoala si permitand, ulterior, extinderea analizei institutionale. Astfel au fost puse bazele pe care s-a dezvoltat ulterior un intreg cadru de analiza (Kisser si Ostrom 1999; Ostrom 2005) numit Institutional Analysis and Development(IAD). Pornind de la cele mai simple notiuni, acest cadru de analiza poate reda arhitectura institutionala si dinamica diferitor sisteme adaptative complexe.
Indivizii se angajeaza in relatii unii cu altii pentru a-si urmari interesele si planurile de viata. In urmarirea propriului interes, indivizii realizeaza actiuni cooperative sau conflictuale. O relatie este compusa dintr-una sau mai multe actiuni (non-actiunea fiind, de asemenea, o actiune). In linii mari, scopurile relationarii acopera atat productia, distributia si utilizarea diferitelor bunuri si servicii “private”, cat si furnizarea, distributia si utilizarea unei varietati de bunuri si servicii “publice” si reglementarea utilizarii unor resurse bunuri comune. Pe scurt, ele acopera toate formele de indeplinire ale unor sarcini care necesita cooperare.
Unitatea de analiza a IAD este situatia de actiune in care anumiti decidenti (actori, agenti, indivizi) iau decizii urmate de actiuni. Situatia de actiune este formata din limitari si oportunitati exogene si de perceptia acestora de catre individ – factorii care formeaza structura de stimulente. Deciziile care stau la baza actiunii umane sunt raspunsuri, mai mult sau mai putin “rationale”, la aceasta structura de stimulente. Flexibilitatea cadrului de analiza consta aici in aceea ca nu impune un inteles restrictiv sau anumit al comportamentului rational (actorii nu trebuie sa fie maximizatori, ci pot fi conceptualizati ca satisficienti, expresivi, ori in alte paradigme inrudite). Factorii exogeni situatiei de actiune se refera la natura bunului (conditii fizice, procese naturale), la atributele comunitatii respective (contextul social si cultural, interpretarile impartasite etc.) si la regulile aflate in uz in comunitatea respectiva. Regulile pot fi considerate ca seturi de instructiuni pentru definirea unei situatii de actiune intr-un context particular. Astfel, ele sunt similare, ca rol, cu genele. Genele se combina pentru a forma un genotip, iar regulile se combina pentru a forma structura institutionala a unei situatii de actiune (Ostrom 2006, 17).
Conceptualizate in traditia lui Coase, regulile sunt mijloace de economisire. Pe masura cresterii complexitatii relationarii, de la 2 la n indivizi, aceasta trebuie ordonata pentru a putea fi suportate costurile tranzactionale. Principalele mijloace de ordonare a relationarii sunt institutiile si organizatiile. Institutiile pot fi reguli de nivel colectiv, relatii scop-mijloc, norme informale etc. Fata de institutii si organizatii, nivelul superior de ordonare a relationarii (presupunand un ansamblu de institutii si organizatii retelate, care contribuie la indeplinirea unor sarcini complexe, dar care pot fi distinse) formeaza un aranjament institutional. Aranjamentele institutionale sunt suprapuse, intrepatrunse sau incluse unele in altele; totalitatea acestora pentru o comunitate – spre exemplu, pentru un sat de pescari pe care pentru moment sa il consideram autoguvernat si autoorganizat, ignorand relatia dintre acesta si o societate mai larga – formeaza, in terminologia scolii, un sistem adaptativ complex sau sistem institutional.
Una dintre inovatiile de ordin analitic ale acestei scoli este separarea tuturor situatiilor de actiune posibile in trei niveluri de analiza care corespund unor arene de decizie si actiune: nivelul operational, nivelul colectiv si nivelul constitutional. O astfel de arena de actiune “este compusa din participanti aflati in diferite pozitii care aleg intre actiuni in diferite faze ale unui proces de decizie in lumina controlului pe care il au asupra unui mod de alegere, a informatiei pe care o au, a rezultatelor probabile, si a beneficiilor si costurilor pe care le percep pentru aceste actiuni.” (Ostrom 2006, 7). Prin urmare, arena de actiune operationala, cea a alegerilor de zi cu zi, consta in interactiunile actorilor conditionati de totalitatea institutiilor existente aplicabile in situatiile de actiune respective. Arena de actiune colectiva este cea in care, in cadrul unui sistem institutional, sunt alese regulile prin interactiunea intre actori aflati in diferite pozitii (intr-un stat democratic acestea pot fi cele de membru al parlamentului, guvernului etc., in timp ce intr-un sat de pescari ele pot fi cea de membru al sfatului batranilor, de organizator al pescuitului, etc.). In sfarsit, in arena constitutionala sunt decise reguli mai largi decat cele colective, spre exemplu regulile privind scopurile unei organizatii, pozitiile existente la nivelul colectiv precum si regulile potrivit carora vor fi alese regulile de nivel colectiv. In plus, unele reguli constitutionale sunt autoreferentiale (spre exemplu, cele privind procedurile de modificare a regulilor constitutionale).
Schimbarile in regulile utilizate pentru a ordona actiunea la un nivel apar in contextul unui set actual de reguli prestabilite la un nivel mai profund, unde schimbarea regulilor este de obicei mai dificila si costisitoare, ceea ce creste stabilitatea asteptarilor reciproce ale indivizilor care interactioneaza in baza unui set de reguli. Implicit in propozitia de mai sus este ca stabilitatea asteptarilor individuale – a celor reciproce dar si in raport cu mediul institutional si cu cel economic – creste eficienta alocarii individuale a resurselor, ori, in termenii lui Hayek, a acuratetei planurilor individuale. Cresterea eficientei alocarii resurselor rezulta in crestere si dezvoltare economica la nivelurile agregate (al comunitatii, al societatii etc.).
Indivizii care se auto-organizeaza si auto-guverneaza au oportunitatea de a actiona la toate aceste niveluri in incercarea de a-si rezolva problemele, in timp ce indivizii care nu au aceste atribute ale auto-organizarii si auto-guvernarii raman blocati la un singur nivel si pot adopta strategii doar in interiorul granitelor care le sunt date. Aceasta este diferenta definitionala dintre autoguvernare si lipsa autoguvernarii; un set de aranjamente intermediare fiind de asemenea posibile. In cazul ultimelor, deciziile colective sunt luate in diferitele arene, care pot fi interne grupului care se auto-guverneaza sau externe, precum arenele legislaturilor locale sau nationale sau arenele judiciare. Cel mai adesea, un set de reguli operationale este influentat de mai multe arene de optiune colectiva; spre exemplu, deciziile luate de legislativele nationale sau de instantele de judecata cu privire la toate resursele bunurile de un anumit fel pot influenta regulile operationale utilizate in anumite locatii particulare.
Din punct de vedere institutional, orice organizare non-efemera este constituita din toate cele trei categorii de reguli. Chiar daca, in general, satele de pescari – studiate intens de catre acesti cercetatori – nu au o constitutie scrisa, norme sau idei care sa raspunda functiilor constitutionale exista cu siguranta.
Cercetatorii Scolii de la Bloomington au studiat o varietate de sisteme adaptative complexe, dintre care au primat trei categorii: ordini (constitutionale) policentrice, functionarea economiilor publice si sisteme socio-ecologice bazate pe bunuri comune. Intercomparabilitatea acestor sisteme a reprezentat una dintre principalele surse de inovatie ale scolii.
Ordinea policentrica
Prima dintre cele doua teorii pe care dorim sa le introducem are in centrul sau conceptul de policentricitate. Avand in vedere acest lucru, vom porni de la felul in care acest concept a fost elaborat si utilizat de catre V. Ostrom, C.M. Tiebout si R. Warren (1961), plecand de la lansarea sa de catre Polanyi (1951).
In contextul unei dezbateri aprinse despre natura si obiectivele reformei administratiei publice in zonele metropolitane americane, V. Ostrom si colegii sai au raspuns prin aceasta noua elaborare teoretica celor ce sustineau ideea ca guvernarea metropolitana era disfunctionala si avea nevoie de o reorganizare structurala.
In perspectiva cea mai larg impartasita la acel moment, a reformatorilor, disfunctiile isi aveau originea in multiplicitatea de unitati politice si administrative: “prea multe guverne si prea putina guvernare”, rezultand intr-o duplicare a functiilor si o suprapunere haotica a jurisdictiilor. Guvernarea oraselor americane era “din bucati si fara un plan general”, realizata de “grupuri locale pentru a indeplini nevoi trecatoare” in timp ce “reteaua granitelor locale se extinde inegal si haotic peste teritoriu” (Anderson si Weidner 1950, 169; Ostrom 1972, 475; Ostrom, 2000). Recomandarile reformatorilor vizau reorganizarea intr-un sistem de guvernare si administrativ cu un singur centru dominant, considerat modul optim de a furniza servicii publice si de a administra diferitele functii ale guvernului. Sursele de inspiratie ale acestora erau teoria weberiana si functionarea administratiilor publice germana si franceza.
Luand act de esecurile unor astfel de reforme, V. Ostrom si colegii sai au subliniat faptul ca propunerile puse in practica s-au bazat pe ipoteze teoretice si au creat asteptari care nu aveau temei in realitate si in lectiile experientei existente. Mai mult, ei au dezvoltat o abordare alternativa, menita sa ia in considerare complexitatea si diversitatea aranjamentelor institutionale si de guvernare.
Astfel a fost deschis un intreg domeniu de cercetare. Explorarile fundamentale privind felul in care se constituie ordinea sociala au necesitat constructia unui cadru analitic in intregime nou. Pentru a-l construi, acesti cercetatori au privit dincolo de orizontul teoriei standard a administratiei publice sau de cel al economiei neoclasice, introducand conceptul de policentricitate: “Prin conceptualizarea zonele metropolitane ca sisteme politice policentrice, noi sugeram ca un sistem de relatii ordonate sta la baza fragmentarii autoritatii si a jurisdictiilor ce se suprapun, jurisdictii care au fost frecvent identificate ca „haotice” si ca principala sursa a esecului institutional in guvernarea zonelor metropolitane. Am definit un sistem politic policentric ca avand mai multe centre de luare a deciziilor care sunt in mod formal independente unele de cealalte. Un „sistem” a fost privit ca un set de relatii ordonate care persista in timp” (Ostrom in McGinnis 1999, 53).
Miza proiectului era de a identifica si cartografia modele de ordine ce se conturau dincolo de aparentul haos asociat experientei policentricitatii. Dupa cum se poate vedea, este vorba despre o teorie a unei ordini ascunse printre alte teorii din aceeasi zona, precum cea a „mainii invizibile” a lui Adam Smith sau a “mecanismului social” evocat de Toqueville atunci cand se referea la natura guvernarii si democratiei americane (Aligica 2009, 21).
Monocentricitatea, pe de alta parte, este o ordine intentionata mentinuta de o autoritate suprema printr-o structura de comanda centralizata. Principiul central – “unitatea de putere” – are nevoie si formeaza un sistem de reguli compatibile (structura ierarhica de comanda) pentru a-si exercita autoritatea. Conditiile pentru exercitarea eficienta a acestui tip de autoritate sunt atributiile clare si nesuprapuse, cunoasterea specializata si patrimoniul distinct al birocratilor. Pentru aceasta categorie este paradigmatica solutia hobbesiana: unitatea legii este necesara pentru asigurarea pacii si armoniei, iar unitatea legii se bazeaza pe unitatea conducerii. Regasim aceasta perspectiva in traditia weberiana si wilsoniana cu privire la organizarea ierarhica a administratiei publice nationale si in alte scoli moderne din stiintele politice.
O discutie a policentrismul in sistemele politico-administrative a fost unul din multii pasi posibili pentru discutarea policentrismului in general si a naturii si implicatiilor sale. Insa policentricitatea constituie o provocare fundamentala pentru teoria politica si are ramificatii mai ample care merg dincolo de problema guvernarii zonelor metropolitane (id.).
Una dintre cele mai importante ramificatii priveste schimbarea institutionala sau designul institutional. Ambele concepte se refera la procesele prin care sunt create reguli, stimulente si sisteme care incadreaza, constrang si motiveaza practica sociala. Conceptul cheie de design institutional care defineste traditia policentrica este federalismul: un aranjament federal ii are pe indivizi ca unitati de baza in construirea ordinii in societatile umane – probabil una dintre cele mai importante teoreme din stiinta politica (Ostrom 1991, 45). Traditia policentrica reiese asadar din operele lui David Hume, Adam Smith, Alexander Hamilton si James Madison si care vizeaza limitarea guvernului la o marime controlabila si furnizarea de mijloace pentru a asigura expunerea guvernului la practicile cetateniei, creand oportunitati de contestare. Valorile pe care se bazeaza aceasta traditie sunt in sine o conditie esentiala pentru aparitia policentricitatii.
Conceptul de ordine policentrica a stat la baza unor dezvoltari importante din teoria politica, mai ales in ceea ce priveste design-ul aranjamentelor constitutionale. Cercetatorii din aceasta traditie, urmand imperativul interdisciplinaritatii, au realizat studii istorice ale sistemelor de ordine constitutionala din diferite culturi si ere istorice, dezvoltand in paralel o critica a dezvoltarii excesive a centralizarii statale in epoca moderna. De referinta sunt lucrarile lui Vincent Ostrom: The Political Theory of a Compound Republic: Designing the American Experiment (1971) si The Meaning of Democracy and the Vulnerability of Democracies: A Response to Tocqueville’s Challenge (1997). Constructia de sisteme de guvernare policentrice transpare ca o strategie opusa constructiilor fundamentelor statale de sus in jos, asa cum se intampla in abordarea comunitatii internationale. Institutiile indigene apar in centrul unui sistem de descentralizare construit de jos in sus, prin antreprenorii publici care urmaresc cresterea capacitatilor locale si inteleg potentialul si dimensiunea acestora. Aceasta abordare de sus in jos care pune in centrul sau sistemele complementare, si nu centralizate, de guvernare este valorificata si in analiza sistemelor de guvernare a bunurilor comune.
Guvernarea bunurilor comune
Elinor Ostrom a primit Premiul Nobel mai ales pentru contributiile sale aduse studiului bunurilor comune si a modalitatilor de guvernare a acestora (ESPCRSAS 2009). Specificul acestui tip de bun consta in faptul ca, spre deosebire de bunurile private, potentialii beneficiari sunt dificil de exclus (nonexcludabilitate) si, spre deosebire de bunurile publice, consumul fiecarei persoane reduce disponibilitatea bunului pentru ceilalti beneficiari sau utilizatori (rivalitatea consumului). Principalele astfel de bunuri pe care echipa de cercetare de la Bloomington le-a avut in vedere au fost rezervoarele naturale de apa, padurile, pescariile si sistemele de irigatii, conceptualizate ca sisteme socio-ecologice.
De ce, insa, bunuri comune? Intreaga cautare intreprinsa de Vincent si Elinor Ostrom si de colegii lor in cei peste 40 de ani de activitate a workshopului a fost orientata de intrebarea fundamentala prin care Hamilton a introdus primul numar al Federalist Papers: “S-a remarcat deseori ca pare a fi fost rezervat cetatenilor acestei tari ca, prin conduita si exemplul lor, sa decida raspunsul la importanta intrebare, daca societatile de oameni sunt sau nu cu adevarat capabile sa isi stabileasca guvernarea prin reflectie si alegere, ori daca sunt pentru totdeauna sortite sa depinda, in constituirea lor politica, de accident si forta.” (Hamilton 1787).
In plus fata de cautarile raspunsului la nivelul constitutional al ordinii sociale (prin studiul constitutiilor, a federalismului si ordinii policentrice), strategia de cercetare a lui Elinor Ostrom a fost de a studia guvernarea bunurilor comune ca si varianta extrema a problemei ridicate: pe de o parte, mergand la originile micro si mezopolitice ale ordinii sociale si, pe de alta parte, studiind guvernarea in cazuri in care aceasta este deosebit de dificila (prin comparatie cu situatii in care privatizarea este usor de realizat).
Aceasta a doua pozitie conceptuala privilegiata a problemei bunurilor comune a fost rasunator evidentiata anterior de catre Garett Hardin (Hardin 1968) care a aratat ca, datorita caracteristicilor intrinseci (nonexcludabilitate si rivalitatea consumului), bunurile comune sunt inevitabil expuse “tragediei bunurilor comune”: pentru fiecare utilizator este rational sa creasca propriul consum indiferent de efectul de diminuare a consumului disponibil celorlalti utilizatori ori de periclitarea starii bunului. “Tragedia” se refera la inevitabilitatea acestei dinamici (Miroiu 2007, 118-119) care duce, in cele din urma, la epuizarea bunului: dinamica este determinata, pe de o parte, de caracteristicile intrinseci bunului (nonexcludabilitate si rivalitatea consumului) si, pe de alta parte, de rationalitatea individuala. Cu alte cuvinte, rationalitatea individuala conduce la rezultate colective mai proaste decat daca indivizii nu ar fi procedat rational (id). Tragedia bunurilor comune nu este ceva rar intalnit ci, dimpotriva, ocurentele sale sunt frecvente. Un nivel deosebit de ridicat a fost inregistrat in primele etape ale tranzitiilor postcomuniste (ibid.) cand o serie intreaga de bunuri au devenit “comune” prin eliminarea controlului exercitat de statul comunist, fara ca drepturile de proprietate sa fi fost anterior alocate in vreun mod coerent: sisteme de irigatii, fabrici inchise, paduri si multe alte bunuri au fost victimele tragediei bunurilor comune in acei ani.
Elinor Ostrom a contestat inevitabilitatea tragediei bunurilor comune si a ridicat o intrebare de cercetare foarte provocatoare: care este “modul in care un grup de beneficiari aflati intr-o situatie de interdependenta se pot organiza si guverna pentru a obtine beneficii comune permanente, chiar si atunci cind toti se confrunta cu tentatia de a profita de munca altora, de a se sustrage sau de a deveni oportunisti”. Alte intrebari se refera la combinatii de variabile care vor spori sansele initiale de autoorganizare, vor mari capacitatea indivizilor de a continua incercarile de a se autoorganiza in timp sau vor depasi puterea de autoorganizare pentru a rezolva problemele bunurilor comune fara nici un fel de ajutor din afara. (Ostrom 1990, 43). Cu alte cuvinte, tragedia bunurilor comune nu este, per se, inevitabila; insa masura in care este evitata difera de la un caz concret la altul. Deloc surprinzator, principalul mijloc sunt institutiile create pentru guvernarea bunurilor comune.
Unul din momentele cele mai importante pentru formularea unui raspuns la aceasta intrebare l-a constituit participarea echipei de cercetatori din jurul lui E. Ostrom la Comitetul dedicat Resurselor Comune organizat in 1985 de Consiliul National de Cercetare al Statelor Unite. In cadrul si in urma conferintei respective, echipa de la Bloomington a intrat in contact cu cu un numar foarte mare de cercetari asupra metodelor de gestionare a diverse tipuri de bunuri comune si a realizat o meta-analiza a acestor studii de caz, surprinzand o diversitate foarte mare a solutiilor institutionale gasite pentru depasirea tragediei bunurilor comune. In timp ce nici o solutie universala (controlul statului sau privatizarea tuturor bunurilor fiind cele mai “pure” si mai sustinute solutii alternative) nu s-a conturat, au reiesit o serie de conditii a caror prezenta putea facilita (fara insa a si garanta) gasirea de aranjamente institutionale care sa conduca la o exploatare eficienta si sustenabila a acelor bunuri.
Aceste conditii au fost numite de catre E. Ostrom (1990, 90) principii de design institutional si, pe scurt, se refera la urmatoarele aspecte: existenta unor limite bine definite atat cu privire la utilizatori, dar si la bunuri; concordanta intre regulile de apropriere (de extragere de unitati din bunul comun) si intretinere (respectiv beneficii si costuri) si conditiile locale; existenta unor proceduri de generare a propriilor reguli in grupul de utilizatori ai bunului (modalitati de alegere colectiva); monitorizarea constanta a utilizatorilor si a evolutiei stocului din acel bun; stabilirea unor sanctiuni graduale, corelate cu gravitatea faptei; existenta unor mecanisme de rezolvare a conflictelor; o recunoastere minimala de catre autoritatile guvernamentale externe a drepturilor de autoorganizare; si, pentru sisteme de bunuri comune mai mari, dezvoltarea unor antreprize incorporate (en.nested) pentru apropriere, intretinere, monitorizare, implementare, rezolvarea conflictelor si administrarea sistemului.
Hess si Ostrom (2007) realizeaza o extindere interesanta a principiilor guvernarii bunurilor comune la domeniul cunoasterii: cunoasterea ca bun comun. Problemele care apar legate de cunoastere ca bun comun constau in: comercializare, transformarea cunoasterii in bun vandabil (en. commodification), retragerea informatiei care era accesibila sau ingradirea, poluarea si degradarea cunoasterii, respectiv ne-sustenabilitatea acesteia. Structura cunoasterii ca bun comun a fost dramatic schimbata prin progresele tehnologice care permit distribuirea de informatie la nivel global si foarte multe studii din aceasta perspectiva se concentreaza pe efectele sociale ale schimbarile tehnologice. Una dintre principalele provocari ale programului de cercetare a cunoasterii ca bun comun se refera la felul in care pot fi proiectate sisteme de reguli si norme care pot garanta accesul general la cunoastere, dar pot sa si asigure recunoastere si sprijin pentru creatorii de cunoastere.
Aplicand cadrul teoretic al analizei si dezvoltarii institutionale la acest tip particular de bun comun, E. Ostrom (2007, 66-68) formuleaza o serie de cerinte ce trebuie indeplinite pentru ca un sistem de guvernare a cunoasterii sa fie adaptabil si rezistent in timp. Aceste cerinte se refera la furnizarea informatiei, solutionarea conflictelor, inducerea conformitatii fata de norme, asigurarea infrastructurii si mentinerea unei stari de pregatire pentru schimbare.
Un sistem eficient de guvernare a cunoasterii depinde de disponibilitatea informatiei de calitate si credibile despre stocuri, productie si procese interne bunului (in cazul acesta cunoasterii), dar si despre mediul extern relevant. De asemenea, sunt necesare mecanisme de solutionare a conflictelor care permit gasirea de solutii considerate legitime, corecte si fundamentate stiintific. In ceea ce priveste asigurarea conformarii la reguli, provocarea consta in crearea unui sistem care foloseste strategii informale pentru asigurarea respectarii normelor, la inceput bazandu-se pe atasamentul participantilor la un demers nou – fata de regulile pe care ei le-au creat si fata de sanctiunile subtile impuse intragrup. In cazul sistemelor formalizate, cei care monitorizeaza si cei care aplica sanctiuni trebuie perceputi de catre ceilalti participanti drept eficienti si legitimi.
Observam asadar capacitatea acestei perspective de a surprinde si descrie relatii subtile in sisteme sociale complexe, pornind de la ordini constitutionale si pana la nivelul operational de zi cu zi. Astfel devine facila intelegerea producerii, furnizarii si intretinerii unor bunuri si resurse foarte diferite: de la bunuri private la bunuri publice si la bunuri comune, iar intre acestea din urma de la resurse naturale la resurse foarte sofisticate, precum cunoasterea. In acelasi timp, cadrul este indeajuns de flexibil incat sa cuprinda aranjamente institutionale foarte diverse. Dupa aceasta trecere in revista a principalelor linii de cercetare si teoretizare ale Scolii de la Bloomington, putem cu usurinta constata multiplele avantaje furnizate de cadrul de analiza si dezvoltare institutionala.
Pe aceste baze, pasul urmator ne duce la intrebarea privind aplicabilitatea liniei teoretice expuse. Care este capacitatea acesteia de a-si traduce concluziile in practica? Are Scoala de la Bloomington validitate pragmatica?
Vom justifica raspunsul pozitiv aratand unele dintre principalele sale consecinte aplicate, in practica dezvoltarii prin politicile de ajutor institutional si in problemele de design institutional ridicate in cazurile unor societati in care institutiile formale lipsesc ori sunt nefunctionale sau, intr-un alt fel, irelevante, si in care adevarata infrastructura sociala consta in primul rand din institutii informale: neintelegerea sau chiar ignorarea rolului institutiilor sunt motivele pentru care au esuat o mare parte a politicilor incercate in aceste locuri. Acesta este cazul tarile in curs de dezvoltare, postconflict, in tranzitie sau posttranzitie, pentru care relevanta ideilor expuse aici este una deosebita. Vom explora acest ultim aspect folosind exemplul tranzitiei prin care a trecut Romania.
Aplicatii ale Scolii de la Bloomington: politicile de ajutor pentru dezvoltare si designul institutional
Aplicarea cadrului analizei si dezvoltarii institutionale la studiul politicilor de dezvoltare economica si sociala a permis punerea in valoare a avantajelor sale analitice constand in multidisciplinaritate, posibilitatea de a aborda nivele multiple de analiza si de a investiga sisteme complexe si interdependente (Ostrom s.a. 2002, xv).
- Ostrom constata, in lumina cercetarilor intreprinse, ca “un set comprehensiv de legi formale create pentru a guverna o intindere mare de teritoriu si nise ecologice diverse va esua in mod necesar exact in acele arii sau habitate in care ar trebui aplicat” (Ostrom 1994, 1) deoarece aceasta legislatie nu este adecvata la mediul fizic, biologic si cultural in care este implementata. Pe de alta parte, institutiile indigene dezvoltate pentru guvernarea si administrarea bunurilor comune (ca, spre exemplu, cele pentru organizarea pasunatului pe munte si exploatarea padurilor din Elvetia si Japonia, precum si sistemele de irigatii din Spania si Filipine, in Ostrom 1990) s-au dovedit de-a lungul timpului mai eficiente atat din punctul de vedere al exploatarii de catre beneficiari, cat si din cel al conservarii bunurilor.
Problema principala este ca politicile actorilor internationali sunt impuse exogen (de obicei prin intermediul guvernelor centrale) si au distrus in multe cazuri chiar capitalul social – relatiile impartasite, normele, cunoasterea si intelegerea – care lega comunitatile indigene. Un exemplu frecvent citat consta in sistemele de irigatie din Nepal finantate prin agentii externe de dezvoltare: aceste sisteme nu au reusit sa depaseasca performantele celor indigene, desi ultimele utilizau doar santuri si jgheaburi de lemn. Explicatia rezida in faptul ca noile sisteme nu presupuneau gestionarea lor comuna in interiorul comunitatilor sau intre comunitati, ceea ce a condus la reducerea frecventei interactiunilor si relatiilor de tip “fata in fata”, reducere care, la randul ei, a cauzat slabirea monitorizarii exploatarii bunului de catre utilizatorii insisi, cat si diluarea relatiilor de cooperare intracomunitare. Iata de ce principala lectie privind politicile de dezvoltare care a fost desprinsa consta in faptul ca o strategie de succes vizeaza cresterea capacitatii de autoorganizare a celor direct vizati de o situatie anume si nu impunerea de aranjamente institutionale idealizate sustinute de actori din afara comunitatii (Ostrom 1994, 25). Aceasta schimbare de perspectiva fundamenteaza si celelalte aplicatii ale scolii.
- Ostrom si echipa de cercetare de la Bloomington abordeaza tematica stimulentelor in ajutorul pentru dezvoltare in evaluarea programului de ajutor extern al Swedish International Development Cooperation Agency (SIDA). Analiza a pus in evidenta doua tipuri generale de probleme ce apar in legatura cu structura de stimulente cu care actorii se confrunta in aceasta situatie de actiune: probleme asociate motivatiilor actorilor angajati in actiune colectiva si probleme de distributie a informatiei. Aceste doua tipuri de probleme sunt de regasit la toate trei niveluri de actiune: operational, colectiv si constitutional (Ostrom s.a. 2002, xvi-xviii).
In prima categorie, cea legata de motivatiile actorilor, se regasesc mai ales problemele legate de bunuri publice, de bunuri comune si dilema samariteanului. In primul caz, cand consumul dintr-un bun al unui individ nu este influentat de contributia sa la producerea bunului si consumul este nonexcludabil, individul este stimulat sa actioneze oportunist, sa beneficieze de acel bun public fara sa contribuie. In cazul bunurilor comune, pericolul este ca indivizii sa aproprieze prea mult, conducand la epuizarea resursei. Dilema samariteanului descrie situatia in care este avantajos pentru samaritean (ex. o agentie de ajutor umanitar) ca cel care primeste ajutorul sa depuna un efort cat mai mare pentru a depasi dificultatea in care se afla, pentru ca resursele investite de cel aflat in nevoie vor contribui la reducerea resurselor necesare spre a fi investite in ajutor de catre samaritean. Totusi, cea mai buna strategie pentru beneficiar este de a depune cat mai putin efort, de a investi cat mai putin pentru a iesi din impas.
Asimetria informationala, pe de alta parte, ridica la randul sau trei tipuri de probleme principale. In primul rand, se ridica probleme principal-agent: subordonatii au mai multe informatii despre propria lor activitate decat superiorii si scopurile lor difera. Astfel ca subordonatii au stimulentul de a folosi informatiile detinute pentru a-si atinge propriile scopuri. conducand la rezultate suboptimale din perspectiva organizatiei in ansamblu, iar problema este agravata odata cu cresterea numarului de straturi ierarhice. Apar apoi probleme de hazard moral, cand indivizii au beneficii dintr-un contract intrat in vigoare indiferent de expunerea lor la risc. Daca riscul cu care se confrunta prin executarea contractului este mai mare, ei au un comportament diferit fata de situatia in care riscul este mai mic. In sfarsit, asimetria informationala cauzeaza probleme de selectie negativa: informatia ascunsa sau detinuta doar de una dintre parti poate conduce la alegerea unei persoane (beneficiar final, consultant, furnizor de servicii) sau componente mai putin eficiente in raport cu obiectivele programului de dezvoltare.
Solutia la aceste probleme porneste de la acceptarea si recunoasterea capacitatii de autoorganizare a indivizilor. Aceasta consta in implicarea directa a actorilor vizati in procesele de guvernare si utilizarea cunoasterii locale in constructia de noi reguli si institutii. Pentru a depasi problemele enumerate mai sus si pentru a alinia interesele donatorului cu cele ale beneficiarului, echipa de la Bloomington (Ostrom s.a. 2002, xx) recomanda intensificarea participarii beneficiarului in derularea ajutorului pentru dezvoltare, astfel incat sentimentul acestuia de proprietate (ownership) asupra procesului si rezultatelor sa creasca. Tipic, o schema mai complexa de implicare a beneficiarului ar consta in urmarirea a patru conditii procedurale: beneficiarii formuleaza o cerere de ajutor, exercita o forma de control asupra bunurilor disponibile, aloca programului sau proiectului macar o parte din bunurile lor de pret si au responsabilitati clare, putand participa la deciziile privind continuarea proiectului.
Depasirea problemelor de asimetrie informationala si de motivatie implica totodata o serie de reasezari organizationale pentru a valorifica diseminarea cunoasterii locale in randul personalului agentiei donatoare. Printre aceste reasezari organizationale se numara: existenta unui proces formal de evaluare inainte de finalizarea unui proiect; implicarea beneficiarilor in evaluarea proiectelor pentru a stimula invatarea in randul personalului agentiei donatoare, dar si in randul beneficiarilor; examinarea caracteristicilor “proprietatii” asupra procesului (ownership-ului) si evaluarea impactului acestora asupra sustenabilitatii; aranjamente care asigura citirea si discutarea evaluarilor, dar si integrarea concluziilor rezultate in planurile si strategiile ulteriore (Ostrom s.a. 2002, xxiii).
In plus fata de aplicatia directa asupra abordarii politicilor de dezvoltare si mecanismelor de implementare a ajutorului international, P. D. Aligica (2005, 161-162) trece in revista o serie de imbunatatiri teoretice si metodologice care pot ajuta practicienii in elaborarea strategiilor de implementare a politicilor de dezvoltare economica. Multe dintre acestea esueaza in fata multitudinii de interese si inertiei institutionale, astfel incat deturnarea scopurilor politicilor de dezvoltare catre servirea unor interese private este foarte frecventa si, cel mai adesea, mecanismele acestei deturnari nu sunt intelese de catre institutiilor donatoare. Pentru a depasi obstacolul, cadrul de analiza si dezvoltare institutionala se dovedeste foarte util prin aceea ca permite cartografierea terenului institutional si a grupurilor relevante, facand astfel posibila adaptarea interventiei la strategiile actorilor interesati si la sprijinul lor politic. Autorul merge mai departe si remarca felul in care consecintele intentionate si neintentionate ale unei politici pot fi relevate tocmai de descrierea si intelegerea profunda a situatiei de actiune, dupa modelul descris in sectiunea anterioara. Cartografierea actorilor si institutiilor dintr-o situatie de actiune a permis rafinarea analizei “actorilor interesati” (stakeholders), familiara mai ales practicienilor implicati in proiectele de dezvoltare ale Bancii Mondiale. Intelegerea comportamentului lor, a intentiilor, relatiilor, agendelor, intereselor si resurselor pe care le pot mobiliza actorii relevanti este utila pentru a dezvolta strategiile de relationare cu acestia, astfel incat practicianul sa poata facilita implementarea politicilor, sa inteleaga contextul respectivei politici si sa evalueze fezabilitate viitoarelor directii de actiune. Mai mult, cadrul IAD este util nu numai in realizarea hartii actorilor si a institutiilor din contextul de analiza, ci permite si identificarea legaturilor intre nivele institutionale diferite. Putem astfel aborda probleme care se apar la un nivel, dar isi au de fapt originea in alt nivel decat cel in care se manifesta.
Validitatea pragmatica a teoriilor institutionaliste ale Scolii este probata de interesul pe care agentiile de dezvoltare internationala l-au aratat fata de implicatiile practice ale acestor teorii. Colaborarea cu Agentia Suedeza pentru Cooperare in Dezvoltarea Internationala (Swedish International Development Cooperation Agency – SIDA) sau cu Banca Mondiala sunt ipostaze ilustrative ale felului in care cunoasterea academica este integrata in practica institutiilor de dezvoltare internationala.
Experienta prin care a trecut Romania ofera multiple exemple similare. In ultimii douazeci de ani, Romania a trecut printr-o serie de procese de modernizare si dezvoltare ca parte a tranzitiei de la economie centralizata si sistem politic autoritar la economie de piata si democratie, dar si ca parte a integrarii in sau participarii la structuri internationale, precum, printre altele, Uniunea Europeana, Organizatia Tratatului Nord-Atlantic si FMI. O parte importanta a proceselor respective a constat in adoptarea si implementarea de legislatie, reglementari, infiintarea sau modernizarea unor organizatii publice. Ca si in cazul ajutorului international, principiul subiacent este tot acela al unei retete universale care trebuie sa functioneze peste tot. Rezultatele sunt insa, in cel mai bun caz, amestecate.
Astfel, se poate da exemplul unor institutii transplantate care au functionat: in mai multe episoade, disciplina fiscala impusa de acordurile cu FMI a salvat situatii problematice, chiar daca, uneori, nu in mod optim. Privatizarea intreprinderilor detinute de stat si retrocedarea proprietatilor confiscate de regimul comunist au fost intr-o masura semnificativa realizate sub aceste presiuni. Armata a fost modernizata ca urmare a conditiilor impuse de integrarea in NATO, iar exemplele pot continua.
Insa marea masa a institutiilor transplantate a ramas pe hartie. Forta impunerilor exogene s-a oprit, in general, la nivelul guvernului central si aici doar la aspectele cele mai vizibile. Prin prisma teoriei expuse mai sus, putem argumenta ca neaplicarea acestor institutii se datoreaza intr-o mare masura nepotrivirii dintre acestea si realitatea intalnita: institutii care au luat nastere intr-o anumita situatie de actiune au fost transplantate intr-o cu totul alta situatie de actiune, cu alti actori si alta structura de stimulente, alte conditii ale mediului extern, existand asteptarea ca vor conduce la aceleasi rezultate. Consecinta neintentionata este ca aceste institutii nu au mai ajuns niciodata sa isi poata arata rezultatele, intrucat nu au mai ajuns sa fie aplicate: structura de stimulente a actorilor locali nu s-a modificat dupa simpla expunere la un cadru normativ cu pretentia de superioritate deoarece “venea din Vest”; ei si-au adaptat strategiile de viata si practicile pentru a-si urmari in continuare propriile interese. Capitalul social si relatiile de cooperare nu gasesc prilej de dezvoltare iar institutiile sunt deturnate cu usurinta de la scopurile lor initiale.
Un alt tip de stimulent ce produce efecte negative in asistenta pentru dezvoltare, identificat de catre echipa de la Bloomington in cercetarea mentionata, este cel de a cheltui bugetul alocat sau de a “misca banii”. Mai ales atunci cand un personal de dimensiuni reduse gestioneaza bugete mari, acesta are tendinta de a favoriza proiecte mari, care cheltuiesc cat mai rapid banii alocati. Fenomenul este relevant si de ponderea mare de cheltuieli angajate in ultimul trimestru al anului financiar. Mai mult, plafoanele stricte si orarele de rambursare rigide nu reusesc sa cuprinda dinamica proceselor locale si sa asigure flexibilitate pentru ca atentia sa fie indreptata nu catre resurse, ci catre continut si calitate. Un exemplu in acest sens sunt programele de dezvoltare din politica de coeziune. Acestea sunt departe de a functiona eficient in Romania, accentul fiind asupra asigurarii conformitatii procedurale, si nu asupra producerii schimbarilor dorite si asteptate. Stimulentele de “plimbare a banilor” sunt cat se poate de evidente in discursul public al oficialilor: accentul nu este pe rezultatele obtinute ci pe sumele de bani cheltuite; nu se vorbeste despre beneficiarii pe termen mediu si lung ai efectelor programelor structurale, ci despre masura in care sunt absorbite aceste fonduri. Totodata, putem constata ca recomandarile reiesite din analiza programelor de dezvoltare ale Suediei nu se regasesc in implementarea fondurilor structurale nici in ceea ce priveste flexibilitatea alocarilor si termenelor bugetare, si nici in stabilirea obiectivelor si a agendei de dezvoltare. Intregul sistem este o constructie centralizata, ce nu implica in nici un fel contractorii sau beneficiarii finali. Efectul este ca vocea beneficiarilor finali nu se mai face simtita dupa hatisul de proceduri si solicitari formale carora contractorii trebuie sa le raspunda.
Observatiile aceastei sectiuni s-au referit la cateva cai prin care cunoasterea produsa in paradigma scolii poate fi tradusa in actiune. Validitatea sa pragmatica este insa mult mai larg recunoscuta. Un mare numar de practicieni, care viziteaza Workshopul de la Universitatea Indiana, sunt interesati mai ales de linia teoretica privind design-ul sistemelor socio-ecologice, fiind de cele mai multe ori in contact direct cu comunitati indigene in proiectarea de institutii pentru exploatarea sustenabila a bunurilor comune. Trei exemple recente nu sunt deloc cazuri izolate: Christopher Bartlett, activ in triburile din Insulele Vanuatu pentru exploatarea sustenabila a pestelui; Bryan Bruns, implicat in proiectarea de sisteme de irigatie in Asia de Sud-Est si Luz Aliette Hernandez, activa in proiecte de management al resurselor forestiere in zonele rurale din America de Sud.
In cele din urma, validitatea pragmatica rezulta din faptul ca producerea de cunoastere in aceasta paradigma este strans legata de cautarea raspunsurilor la o serie de probleme practice: cum sa gestionam bunuri comune, cum sa furnizam bunuri publice cat mai eficient, cum sa dimensionam agentiile de actiune colectiva, cum sa stimulam cooperarea in grupuri cu diferite caracteristici. Temele de cercetare nu au fost desprinse din literatura existenta, ci din problemele cu care oamenii se confrunta direct si acut (Sackett 1994 in Worren s.a. 2002, 1229).
Concluzii
Problemele de gestionare a bunurilor comune sunt uniform raspandite in intreaga lume. Exista insa mai multe categorii speciale de tari: tari aflate in tranzitie, in curs de dezvoltare, postconflict sau care trec prin crize politice severe in care incidenta dilemelor sociale este mult mai ridicata. Abordarea integrata a guvernantei, bazata, pe de o parte, pe teoria ordinii policentrice si, pe de alta parte, pe avansurile realizate in ceea ce priveste guvernarea bunurilor comune, este in masura sa fundamenteze mecanismele de design institutional care pot oferi multe dintre solutiile practice asteptate.
Bibliografie
Aligica, Paul Dragos si Peter Boettke. 2009. Challenging Institutional Analysis. Londra, New York: Routledge.
Aligica, P.D. 2005. Institutional analysis and economic development policy: notes on the applied agenda of the Bloomington School Extending Peter Boettke and Christopher Coyne’s Outline of the Research Program of the Workshop in Political Theory and Policy Analysis. Journal of Economic Behavior and Organization 57: 159–165.
Anderson, William si Edward W. Weidner. 1950. American City Government. New York: Holt.
Dunn, William N. 1989 Two Faces of Validity in the Policy Science. Knowledge in Society: The International Journal of Knowledge Transfer. II(1): 3-5.
Economic Sciences Prize Committee of the Royal Swedish Academy of Sciences (ESPCRSAS). 2009. Economic Governance. Scientific Background on the Sveriges Riksbank Prize in Economic Sciences in Memory of Alfred Nobel. Online:www.nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/2009/ecoadv09.pdf
Hamilton, Alexander. 1787. General Introduction for the Independent Journal. The Federalist 1.
Hardin, Garett. 1968. The Tragedy of the Commons. Science 162: 1243-1248.
Hess, Charlote si Elinor Ostrom. 2007. Understanding Knowledge as a Commons. From Theory to Practice. Cambridge, MA: Massachussets Institute of Technology.
Miroiu, Adrian. 2007. Fundamentele politicii.Vol. 2 Rationalitate si actiune colectiva. Iasi: Polirom
Ostrom, E., Clark Gibson, Sujai Shivakumar si Krister Andersson. 2002. Aid, Incentives and Sustainability. An Institutional Analysis of Development Cooperation. MAIN REPORT. Sida Studies in Evaluation # 02/01. Stockholm, Sweden: Swedish International Development Cooperation Agency (Sida). Raport disponibil online la:
http://www.sida.se/sida/jsp/sida.jsp?d=118&a=2429&language=en_US
Ostrom, Elinor. 2000. The Danger of Self-Evident Truths. Political Science and Politics 33(1): 33-34.
Ostrom, Elinor. 1990. Governing the Commons. Doina Tonner (traducere in limba romana). Guvernarea bunurilor comune. 2007. Iasi: Polirom.
Ostrom, Elinor. 1972. Metropolitan Reform: Propositions Derived from Two Traditions. Social Science Quarterly 53: 474-493.
Ostrom, Vincent. [1972] 1999. Polycentricity (I and II). McGinnis, Michael D. (ed.). Polycentricity and Local Public Economie. Readings from the Workshop in Political Theory and Policy Analysis. University of Michigan Press.
Ostrom, Vincent. 1997. The Meaning of Democracy and the Vulnerability of Democracies: A Response to Tocqueville’s Challenge. Ann Arbor: The University of Michigan Press.
Ostrom, Vincent.1971. The Political Theory of a Compound Republic: Designing the American Experiment. Nebraska: University of Nebraska Press.
Ostrom, Vincent, Charles M. Tiebout si Robert Warren. 1961. The Organization of Government in Metropolitan Areas: A Theoretical Inquiry. The American Political Science Review 55: 831-842.
Polanyi, M. 1951. The Logic of Liberty. London: Routledge and Kegan Paul.
Terpe, Horia. 2007. Politicile publice si antreprenoriatul politic. Florin Bondar. Politici publice si administratie publica. Iasi: Polirom.
Worren, Nicolay, Karl Moore si Richard Elliot. 2002. When Theories Become Tools: Toward a Framework for Pragmatic Validity.Human Relations 55(10): 1227-1250.
[i] Vezi insa ESPCRSAS (2009) pentru justificarea oficiala a acordarii premiului.
[ii] Pentru o analiza detaliata a avansurilor teoretice realizate de Scoala de la Bloomington, ca si a relevantei lor pentru mai multe domenii vezi Aligica si Boettke (2009).
[iii] Vom urma in general traducerea romana a sintagmei “common property resources” care este “bunuri comune” (cf. trad. Tonner 2007). Totusi, uneori va fi folosita si alternativa “resurse comune” pentru precizia exprimarii, cele doua variante insemnand insa acelasi lucru.
