Dupa comunism, societatile tac, anarhic. Atat cat era, capacitatea lor de a-si face drum in interes propriu, de a se organiza cu cap si reazem, e scazuta. Nimeni nu e vinovat, pentru ca mai toata lumea pare sa priveasca din afara constituirea noii istorii. Din acest punct de vedere, formele de dirijism autoritar prin care au trecut state est-europene, inclusiv Romania, si procesul de aderare la UE seamana. Ele impart aceeasi lipsa de participare populara. Mult celebrata integrare europeana va aduce, cu siguranta, numeroase mari castiguri Romaniei. Exercitiul optiunii colective constiente nu se numara printre ele. Acolo unde, altadata, pana la marea coliziune cu meteoritul comunist, exista o forma de discernamant, o inteligenta politica de grup, nu mai e acum decat pulsatia dezordonata a unor porniri care nu fac un limbaj. De aici, surprizele, figurile de tartori si extremisti, lipsa straturilor si a categoriilor mari, care conduc la raporturi solide, la ordine de sistem si la buna guvernare. Motoarele de creatie sociologica tureaza anapoda si produc o burghezie subtire, incalecata tiranic de oligarhi pitoresti si, intotdeauna, perfect tembeli din punct de vedere politic. Romania nu e o exceptie, dar cazul ei e exasperant. Dupa Cozma, Vadim, dupa Vadim, Voiculescu, in trena lor Becali si deasupra tuturor un joc constant de suma nula. In 17 ani de anecdotica tragi-comica, sistemul politic romanesc n-a iesit niciodata din datele mari prescrise indata dupa 1989: un careu dominat parlamentar si legislativ de stanga si strabatut de incursiuni fugare ale unei drepte dezagregate. Celebrul naufragiu al Conventiei Democrate e, de fapt, alaturi de mineriade, cea mai buna definitie a constantelor politice romanesti: slabiciunea conceptuala si puterea formatului anarhic. Cu alte cuvinte, nu ne iese creatia administrativa, dar ne reuseste devalmasia.
Istoria sociala a tradarii
Cadrul politic de baza al Romaniei postcomuniste e glandular, masificat si preconceptual. De aici, remanenta extraordinara, aproape transistorica a formulei care duce de la FSN la PSD, peste violentul Iliescu, scindari, scandaluri si lacomia tarigradeana a lui Nastase. Noroadele de la mitingurile din 1990 s-au rispit. Au ramas insa consecintele, deseurile radioactive care mentin o toxicitate constanta. Stepa nu a capatat relief. Schimbarea adusa de noua era a oligarhilor nu e decat personalizarea unui raport vechi. Ea semnaleaza absenta continua a ideilor si fortelor colective cu adevarat noi. Generatiile sociale ale noii realitati epurate de amintirea comunismului nu au nimic de spus si de propus, in afara veselei si obositoarei lor marturisiri de amnezie publica si istorica. Noutatea energica si substantiala pe care aceste generatii urmau sa o imprime vietii publice risca, astfel, sa fie totuna cu refuzul de participare si cu escapismul hedonist. Ramanem, asadar, in compania vetusta a decorului politic cunoscut: un teritoriu dominat de angajamentele si de masificarea stangista, un socialism neideologic, modernizat de aparitia razboaielor media si pigmentat de arta inepuizabila a intrigii, pe post de pluralism. Lipsesc, aproape in totalitate, constructia coerenta, seriozitatea clasica, termenul lung si dimensiunea publica. Suferim, adica, de o nervozitate care spune foarte mult despre un anume soi de individualism lipsit de libertate si incarcat de spaima nerealizarii imediate, de neincrederea in angajamente comune, alaturi de necunoscuti, de vecini, de colegi, de prieteni, de rude sau de alte intruchipari ale suspectilor din imediata apropiere. In mare parte aceasta infirmitate, aceasta lipsa de viziune suprapersonala vine din subdezvoltarea bine instalata. Bogatia exorbitanta a liderilor politici vizibili, a parlamentarilor obscuri si a vedetelor media insala: sub primul strat se ascunde o saracie barbara de mijloace si ganduri, o brutalitate pe care lumea romaneasca s-a obisnuit sa o ia drept capacitate. De aici, analfabetismul structural al unei lumi care nu stie si nici nu crede ca mai are nevoie de limba pe care a ruinat-o si de educatia pe care o desfide. Miliardarii n-au facut scoala sau isi fabrica diplome, dupa patentul Vadim-Voiculescu, doctori in ceva, respectiv altceva. Incrucisarea de idei si argumentul scris sau vorbit nu conteaza. Bataliile mari sau disputele mici se rezolva printr-o inclestare de siretenii si instincte umbroase. Individualismul infirm al omului social roman presupune disocierea sau panda. Amandoua conduc la cea mai raspandita forma de inconsistenta a politicii de partid romanesti: tradarea. Insistenta acestui tip de infidelitate a fost marcata perfect in comediile lui Caragiale si, din acest motiv, multa lume presupune ca ea e un vestigiu, un reflex istoric apus. Scizionismul permanent al partidelor si certurile de clan, rupturile si impacarile precare ale bosilor oligarhici, ba chiar insistenta suspecta cu care s-a vorbit la ultimul congres liberal de „tradare”, spun altceva.
Stanga de acasa
Diviziunea si sciziunea, fuga de fidelitate spre practica generala a egoismului, refuzul duratei, faimoasa dezordine romaneasca sunt simptomele unei nevroze istorice, nu accidente temporare. Ceva, o neincredere in consistenta timpului si o spaima de asociere domina fara adversar teritoriul social romanesc. Nimeni nu s-a obisnuit cu sau n-a verificat avantajele constructiei solidare. Inavutirea si implinirea personala sunt o chestiune fulgeratoare sau nu sunt deloc. De ce? Suntem saraci, ceea ce nu e ireparabil, dar suntem si mizeri, adica traim o viata sociala complet ruinata, ceea ce e aproape ireparabil. Saracia explica setea de parvenire. Mizeria relatiilor sociale dicteaza insa ciclul necontenit al lipsei de initiativa, pipernicirea vietii colective si fixismul decorului politic. In aceste conditii, care descriu mai mult un front fara directie si obiective, asa-zisa stanga generica, fie sub forma comunismului, fie ca surogat social-democrat, se simte acasa. Ea nu trebuie sa faca eforturi doctrinare, ci, pur si simplu, sa fie de fata. Restul vine de la sine: din lipsa de resurse a societatii in genere, din vastele teritorii ale oraselor mici si uitate, din maidanul rural organizat dupa reguli de satrapie care nu s-au schimbat prea mult in istoria romaneasca. Stanga domina viata politica fara sa fie sau sa fi fost vreodata o ideologie, propulsata numai si numai de subdezvoltarea sociala. Caci, intr-un fel aproape inimaginabil, viata sociala romaneasca a fost intotdeauna o carenta compatibila cu stanga, adica a urmat mereu impulsuri anarhice, a refuzat constructia, a rafinat coruptia si i-a furnizat ca trofeu si model pe acei castigatori bombastici si primitivi pe care ii numim, indeobste, bogatani, miliardari, oligarhi. Dreapta, adica aplecarea spre ordine fara servitute, n-a avut si nu are, in varianta sa romaneasca, radacini populare. Ea nu e un compus social. Dreapta ca valoare sociala lipseste tocmai pentru ca nu putea fi initiata, fragmentata si neatinsa de valorile de omogenizare si emancipare pe care le-au impus, in alte parti, catolicismul social, respectiv imburghezirea mediilor nonurbane. Ce am avut si ce am putea avea, cu adevarat, trebuie privit cu realism. In conditiile unei societati fara acces la mecanismele imburghezirii temeinice, pe care le-a dezvoltat aria germana-catolica si protestanta in vecinatatea noastra imediata, dreapta romaneasca a fost, si va putea fi din nou, o miscare intelectuala si elitara. O opera de directie si program, asa cum au inteles fondatorii ei, junimistii.
Trei exceptii, un laborator si o calauza
E posibila reconstructia acestei formule, in Romania anului 2007? Da, si avem deja primele semne. Insa procesul trebuie inteles bine, in toate detaliile lui delicate. Asta inseamna, mai intai, ca noua constructie a dreptei, care poate absorbi filoanele libertarian, liberal, conservator, trebuie sa accepte cu realism realitatea sociala a unui stat subdezvoltat. Ea nu poate fi mai mult decat o miscare de conceptie politica elitara si intelectuala. Ceea ce nu e putin. In al doilea rand, tocmai pentru a depasi statutul de laborator ideologic, dreapta reconstruita trebuie sa isi puna problema aliantelor. Ea va avea nevoie de o calauza, de un intermediar cunoscut si acceptat in societate. Numai alianta cu un asemenea intermediar va da dreptei sansa de a schimba lucrurile in termeni reali si de a face din ideile sale actiuni politice concrete. Cine e acest aliat-ghid-mijlocitor? Raspunsul e mai usor de inteles daca acceptam urmatoarea analiza-rezumat a ideilor-persoana care au dominat Romania ultimilor 17 ani: la stanga, monolitica si, inca, dominanta, constelatia Iliescu. in afara acestui arhipelag stabil, istoria politica romaneasca a inregistrat, in ultimii 17 ani, doar trei exceptii. Prima a iesit din viata si din joc: Corneliu Coposu, figura care a purtat la modul eroic germenii alternativei, fara sa poata mai mult decat sa le mentina vizibilitatea. Celelalte doua figuri din afara arhipelagului gregar al stangii sunt Valeriu Stoica si Traian Basescu.
Noua alianta
Stoica are un palmares si un potential inca putin intelese. El a reusit sa fie, practic, singurul politician roman de varf capabil sa articuleze si sa urmeze consecvent o ideologie. Liberalismul clasic si mobil al lui Stoica a dat consistenta PNL si a salvat partidul de la inactualitate. In clipa in care PNL a cedat, ca aparat politic, vechii reguli sociale a subordonarii la imediat (in acest caz, la oferta de salarizare a lui Patriciu), legatura s-a rupt. Stoica nu mai putea face proiecte politice la bordul unui partid anihilat intelectual si convertit la parvenitism. Tentativa de modernizare condusa de Stoica s-a lovit, la nivelul partidului, de o cutuma sociala si asa a aparut nevoia unui alt vehicul: Partidul Liberal Democrat. Important e ca, dupa aparitia acestui partid, centrul de initiativa animat de Stoica ramane in functie. El poate cumula ideile venite din diverse zone intelectuale si politice, fortand, in cele din urma, coagularea unui corp de idei, a unei „platforme” compatibile cu modernitatea politica europeana. Insa acest produs, prin excelenta intelectual si politologic, trebuie sa devina o realitate. Trecerea de la concept la actiune nu poate fi asigurata decat de apropierea de PD, adica de teritoriul Basescu. Caci, a doua mare exceptie de la regula politicii devalmase a Romaniei postcomuniste e Traian Basescu, o personalitate nonideologica, prin care realitatea sociala romaneasca isi vine in fire. Secretul succesului lui Basescu e tocmai aparitia unei personalitati usor recognoscibile de masa statistica a societatii romanesti. Odata cu Basescu, un electorat numeros regaseste limbajul direct si tipul de relatii care erau obiectivul modest, dar curat al majoritatii pentru epoca postcomunista: populismul. Acest curent nu rupe incendiar cu obisnuintele comunismului, dar le foloseste pentru a crea raporturi noi. Insistenta lui Basescu asupra legalitatii si a rolului statului este inteleasa si acceptata de toata lumea, pentru ca nu sugereaza un teritoriu strain si riscant, ci, dimpotriva, promit siguranta in termenii cunoscuti. Populismul pozitiv inaugurat in politica romaneasca de Basescu e curentul pe care o dreapta reconstruita trebuie sa se sprijine. El conduce in interiorul majoritatii sociale, acolo unde vocabularul si ideile politice inalte nu au acces sau sunt privite cu rezerva. Daca, dimpotriva, mizeaza pe urbanizarea rapida si pe aparitia unei noi elite orasenesti, dreapta risca o deziluzie. Caci aceste noi paturi vor aparea cu siguranta, stimulate de ascensiunea multinationalelor, a sectorului bancar si a cerintelor de personal birocratic european. insa aceste minipopulatii noi vor intra pe scena fara un dirijor ideologic substantial. Ele vor fi prin excelenta oportuniste si materialiste la nivel superficial. Ele au toate sansele sa se rezume la consumism sau sa se orienteze si sa esueze in curente minore (ecologism, exotism sic, militantism PC, europenism lozincard). Dreapta reconstruita nu va gasi ecou in aceste medii. Ea are totul de castigat din apropierea de realismul social al populismului lui Basescu. In acelasi timp, ea va trebui sa marcheze o distanta fata de noul ei aliat, pentru a nu risca absorbtia sau decolorarea conceptuala. Dar, mai intai, e nevoie de acumulari: de colectia de teme si de purtatorii de idei care pot da greutatea doctrinara.