*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’.
Sunt mai curand neincrezator in ideea fuzionismului ca alianta naturala si durabila intre libertarianism si conservatorism, asa cum e ea prezentata de multi dintre sustinatori. Diferentele in materie de fundamente sunt adesea ireductibile; nu vad cum ar putea arata o reconciliere de substanta intre, spre exemplu, un libertarian care crede intr-o autonomie ireductibila a persoanei si un conservator care sustine promovarea unor scopuri etice si/sau religioase prin intermediul statului. In aceasta versiune, fuzionismul ar fi ca un mariaj in care cei doi se detesta in mod amiabil.
Stranietatea teoretica a unei astfel de aliante nu-i exclude insa sansa succesului practic conjunctural. Cred, de altfel, ca argumentul propus de Hayek in faimosul sau eseu „De ce nu sunt conservator?” ar putea fi citit, in prima instanta, ca un avertisment privind posibila confuzie dintre cele doua variante de relationare reciproca. Atunci cand traditia de conservat este una mai curand favorabila libertatii, cum a fost cazul in istoria postbelica a SUA, majoritatea libertarienilor si a conservatorilor vor impartasi optiuni asemanatoare cu privire la majoritatea problemelor de pe agenda politica. Atunci cand, in mod repetat, te gasesti de aceeasi parte a baricadei cu cineva, e firesc ca in ochii celorlalti diferentele sa se estompeze. Pastrarea unei identitati intelectuale poate sa presupuna adesea efortul (uneori neplacut, niciodata simplu) unei delimitari fata de aliati, mai curand decat fata de adversari. Textul lui Hayek reprezinta un bun exemplu de materializare a unui astfel de efort.
Hayek atrage atentia ca o convergenta conjuncturala a unor opinii punctuale nu poate constitui un temei suficient pentru a aserta unitatea celor doua pozitii. Pe de o parte, pentru ca raman alte probleme punctuale, poate la fel de multe, in care libertarienii (voi folosi in continuare acest termen, in ciuda rezervelor de natura estetico-retorica formulate de autorul austriac) si conservatorii raman intr-un dezacord profund. Pe de alta parte, chiar mai important, pentru ca aceasta convergenta punctuala este dublata de un conflict insolubil intre cele doua curente la nivelul fundamental al asumptiilor de natura intelectuala.
Sa remarcam, insa, ca aceasta delimitare vehementa fata de conservatorism suna putin ciudat venind de la un ganditor „acuzat” adesea ca ar fi mai curand un conservator decat un liberal si care, spre sfarsitul vietii, si-a atribuit singur eticheta de „Burkean Whig”. Mai graitor chiar, Hayek este un autor care, desi se bucura de un respect urias din partea ambelor tabere, nu este revendicat deplin de nici una dintre ele. Tocmai aceasta proprietate a gandirii hayekiene de a fi mai curand una de granita, inclasabila prin raportare la canoanele „de scoala”, sugereaza Edward Feser (editorul volumului dedicat lui Hayek in prestigioasa serie „Cambridge Companion”), ar face-o asimilabila unui anumit tip de fuzionism.
Desi aceasta teza este, cu siguranta, una plauzibila, ar merita sa investigam in ce masura un astfel de fuzionism seamana cu proiectul marii aliante de la care pornisem discutia. Exista in gandirea lui Hayek elemente care constituie pacate de neiertat, fie din perspectiva libertariana, fie conservatoare. In genere, libertarienii nu vor privi cu ochi buni conceptia mai curand humeana despre natura umana, abandonarea fara remuscari a ideii de drept natural si a apararii libertatii economice prin referire la sanctitatea unor drepturi, teoria evolutionista a institutiilor sau conceptia prea permisiva despre coercitie. Pe de alta parte, majoritatea conservatorilor nu vor reusi sa treaca, intre altele, peste acuza privind lipsa unei directii (imputabila unei nejustificate frici intelectuale) sau peste cea privind existenta, in gandirea conservatoare, a unei fascinatii ascunse fata de autoritate.
Doar ca tocmai aceste „vicii” hayekiene pot deveni virtuti in ochii libertarienilor si ai conservatorilor care incep, in contextul teoretic si politic prezent, sa se simta stingheri in interiorul propriului curent. Probabil ca destui simpatizanti ai ideilor libertariene sunt departe de a fi multumiti de „raceala”, dogmatismul si auto-suficienta pe care par a le afisa unele dintre aceste teorii. Mai mult, daca miscarea care sustine abandonarea aliantei politice traditionale cu conservatorii in favoarea unei noi aliante cu democratii (promovata de voci importante ale peisajului libertarian) devine dominanta, vor fi destui cei care nu se vor mai regasi in acest nou context.
De cealalta parte, sunt probabil destui conservatori care au motive serioase de stanjeneala cu privire la ceea ce se intampla in propria tabara. Administratia Bush, sprijinita de curentul conservator, a avut ca rezultat extinderea guvernamantului, nu reducerea acestuia. Mai neplacut chiar, acestia au trebui sa asiste la ascensiunea unei miscari, din ce in ce mai influente, care sustine explicit guvernamantul extins ca mijloc legitim de realizare a obiectivelor conservatoare si care ar putea avea ca rezultat chiar subminarea „revolutiei republicane”.
S-ar putea, in mod la prima vedere paradoxal, ca „stingherii” libertarieni si conservatori sa fie mult mai putin stingheri impreuna decat in prezenta propriilor colegi. Iar gandirea lui Hayek, luata aici mai curand ca tip de atitudine intelectuala, le poate oferi un minunat sanctuar.
Fuzionismul ar putea capata astfel o neasteptata forta de atractie ca alternativa in spirit hayekian la directia in care au pornit segmente importate ale celor doua curente, ca loc de intalnire al marginalilor. Mi-e teama, insa, ca un astfel de succes, daca va avea loc, nu va fi de natura a intari nici libertarianismul, nici conservatorismul, cel putin in ipostazele lor familiare.
