*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’.
Reusita fuziunii dintre conservatorism si libertarianism este unul din fenomenele definitorii ale dreptei americane din ultimii 60 de ani si una din cauzele care-i explica succesul intelectual si politic. Pentru observatorii si strategii politici autohtoni apare in mod firesc intrebarea: poate dreapta est-europeana, si, in particular, cea romaneasca, sa adopte aceasta reteta de succes?
La prima vedere, fuziunea dintre libertarianism (sau ceea ce, in Europa, continuam sa numim „liberalism”) si conservatorism este relativ usor de facut la nivel intelectual. Conservatori si liberali s-au revendicat de la o traditie comuna si au gasit importante elemente comune, au impartasit teme comune, cel putin in ultimele doua secole. Ba chiar se poate spune ca in lumea intelectuala est-europeana ceva asemanator fuzionismului exista deja. Distinctia liberal/ conservator devine nesemnificativa fata cu adversarul totalitar. Anticomunismul a dus la un oarecare ecumenism in discursul dreptei intelectuale din Est.
Fuzionismul reprezinta insa mai mult decat identificarea unui acord de principiu doctrinar. In America anilor ’50, fuzionismul a reprezentat o incercare de redefinire a dreptei politice, prin crearea unei platforme intelectuale.
Modalitatea de realizare a acestei platforme comune nu a fost contopirea diverselor orientari de dreapta – fuzionismul nu reprezinta o „superdoctrina”; si nu a insemnat nici subordonarea diversilor libertarieni si conservatori fata de o personalitate sau un sistem de gandire unitar. Procedura „fuziunii” a fost aceea a coalizarii sustinatorilor unor doctrine suficient de apropiate incat sa poata produce un acord asupra prioritatilor societatii in care acestia traiesc si, mai mult, o viziune asupra viitorului respectivei societati. Aceasta platforma comuna a servit apoi la constituirea coalitiilor intre politicienii de dreapta si intre diverse sectiuni ale opiniei publice americane.
Multi dintre conservatorii si libertarienii din Statele Unite au putut recunoaste un set de vederi comune asupra societatii americane: cei dintai recunosc in traditia americana pe care o celebreaza o traditie a libertatii si a individualismului, a tolerantei, a spiritului antreprenorial, a scepticismului fata de expansiunea si intruziunea statului in sfera privata a indivizilor; la randul lor, libertarienii recunosc necesitatea unui substrat de practici, valori si atitudini, dezvoltate in timp, drept necesare pentru perpetuarea institutiilor libertatii si admit rolul statului in indepartarea pericolelor care ameninta aceste institutii.
Platforma comuna se poate asadar articula pornind de la respectul pentru Constitutia americana si pentru institutiile politice care garanteaza controlul cetatenilor asupra puterii; de la apararea proprietatii private; de la pledoaria pentru reducerea controlului statului in economie si impotriva statului asistential; de la necesitatea intaririi capacitatii de aparare impotriva amenintarilor externe. In acelasi timp, spectrul adversarilor acestei platforme este usor identificabil, de la stanga totalitara, revolutionara, la cea reformista, democratica.
In Europa de Est divergentele din sanul dreptei au aparut pe masura ce adversarul unic a disparut. In locul sau se infatiseaza multiple forme de „stangism” si cai diverse, niciuna perfecta, de administrare a ceea ce comunismul a lasat in urma. Consensul anticomunist nu pare sa fi fost un fundament suficient pentru o platforma politica inchegata, durabila.
Desigur, importanta redusa a doctrinelor in politica postcomunista si, cel putin in primii ani dupa 1990, cunoasterea si intelegerea incompleta a argumentelor si principiilor a acestor doctrine explica mult din acest esec. Obstacolele acestea sunt, poate, pe cale de a disparea. Putem spera – au trecut totusi 20 de ani! Sa privim asadar spre actorii care ar putea realiza o asemenea „fuziune”.
Libertarienii postcomunisti sunt partizanii transformarii sociale rapide, ai schimbarii institutionale radicale, ai ruperii fundamentale cu trecutul comunist. Nu-i de mirare. Programul libertarian, trecerea de la absenta libertatii la libertatea individuala, de la economie controlata aproape in totalitate la economie libera, de la proprietate de stat la proprietate privata, presupune schimbari institutionale uriase. Partizanii acestei schimbari privesc cand cu nerabdare, cand cu deznadejde la indaratnica rezistenta la noile idei a majoritatii populatiei, la durabilitatea practicilor dobandite sub comunism (si chiar si mai vechi), la lentoarea cu care reformele sunt adoptate si la pervertirea acestora prin aplicare. Ei tind sa se uite cu dispret la nationalism si la traditiile nationale predominant antiliberale si privesc cu relaxare importurile culturale si de „lifestyle”, expresie a liberului schimb de valori.
Cum s-ar putea reconcilia reformismul radical cu o forma oarecare de conservatorism? Ce venerabila constitutie sa pecetluiasca aceasta alianta? Cei care se revendica de la conservatorismul occidental nu sunt intr-o pozitie comoda. Ei trebuie sa discearna intre ruinele regimului totalitar si ale puternicelor traditii antiliberale precedente ramasitele unei traditii a libertatii. Marii conservatori au preferat intotdeauna practicile „vii” reinventarii artificiale a traditiilor de dragul vreunei doctrine politice; au celebrat virtutile structurilor sociale existente impotriva tentativelor de „inginerie sociala”; au fost adversarii marilor reforme dictate societatii in favoarea incrementalismului bine temperat, „de jos in sus”. Conservatorii de aici care ar dori o coalitie de tip fuzionist, pe langa faptul ca ar trebui sa renunte in buna masura la precautia fata de schimbarile rapide, trebuie sa separe traditia buna de cea rea, practicile bune de cele rele, cu riscul de a ramane cu foarte putin. (Ganditi-va la cei care spun: „Dar si eu ascult muzica lautareasca! – muzica lautareasca autentica, de calitate, nu cea care se canta pe la nunti…”).
Vedem importanta acestor probleme in ultimul deceniu, odata cu aparitia unei drepte pe care unii comentatori si universitari o numesc „populista”. Adecvata sau nu, aceasta eticheta a fost imbratisata si de criticii liberali sau libertarieni care se tem de emergenta unui discurs de dreapta anticapitalist, ostil institutiilor constitutional-reprezentative, paternalist si autoritar, in pas cu recursul la „popor” si la valorile sale traditionale.
Fuzionismul este particular Americii nu doar pentru ca traditia si istoria politica a Statelor Unite sunt exceptionale. Circumstante aparte au facut ca aliantele intelectuale de dreapta sa inlesneasca aliante politice durabile care au supravietuit ciclurilor electorale. Succesul politic a hranit, la randul sau, succesul intelectual al fuzionismului, demonstrandu-i eficacitatea.
Un factor fundamental pentru aceasta reusita este sistemul politic federal american. Platforma intelectuala fuzionista i-a convins pe multi politicieni ca locul lor firesc este in partidul de dreapta (Republican) si pe multi alegatori ca preferintele lor diverse se vor regasi in aceasta familie politica. Nu a fost nevoie insa ca alegatorii sau reprezentantii lor sa se subordoneze unei organizatii politice unitare. Sursa de legitimitate si de putere a politicienilor rezida mai curand la nivel statal decat la nivel federal. Partidul Republican insusi este mai curand o structura federativa decat una riguros ierarhica.
Nu doar ca Romania si celelalte tari est-europene sunt state unitare si nu federale, si, ca urmare, partidele reprezinta structuri bine organizate ierarhic; acestea (ca, de altminteri, si celelalte tari europene) sunt mai putin diverse decat Statele Unite. Diferenta de interese, de traditii, de moduri de viata dintre Texas si New York va fi intotdeauna mai mare decat cea dintre Dambovita si Maramures. Independenta politicienilor, din punct de vedere politic si financiar, este incomparabil mai mare intr-un caz decat in celalalt. La fel stau lucrurile si in privinta independentei lor „ideologice”.
Un exemplu de fuzionism à l’americaine va fi de aceea destul de greu de gasit in Europa, chiar si in state federale cum este Germania. Partidul Conservator britanic, de exemplu, se schimba doctrinar cu totul odata cu venirea lui Thatcher in fruntea sa. In schimb, reusita politica a lui Reagan se bazeaza in mare masura pe abilitatea de a aduce inspre republicani politicieni si alegatori care apartin unor curente diverse, in jurul unei viziuni comune, imaginata si dezbatuta de coalitia intelectuala care incepuse sa se formeze cu 30 de ani mai devreme. Filiatia dintre succesul politic al lui Reagan si cel intelectual al lui William F. Buckley, intemeietorul National Review, este deja un poncif printre comentatorii politici americani.
Pare ca un fenomen intelectual si politic de amploarea fuzionismului ar putea aparea intr-o Uniune Europeana de factura „madisoniana”. Nimic nu e previzibil in legatura cu UE. Se poate inchipui ca, in conditiile intaririi rolului parlamentului si daca procesul de decizie european devine transparent, daca arhitectura institutionala a Uniunii ii va face pe decidentii europeni responsabili in fata cetatenilor, dreapta politica va avea o structura politica autentic federativa. Lipseste insa de aici dimensiunea esentiala: lipseste dreapta intelectuala europeana. Deocamdata, in privinta ideilor, o dreapta europeana inexistenta nu are un proiect pentru Europa.
Poate vom asista in viitor la constituirea unui pol intelectual fuzionist de dreapta paneuropean. In fond, fie ca ne place, fie ca nu, Uniunea Europeana este deja o prezenta cu greutate pentru fiecare stat membru. Aceasta nu inseamna ca eventuala coalitie intelectual-politica va fi copia celei americane. Poate ar trebui gasit un teren comun, de exemplu, intre dreapta mai favorabila statului bunastarii (dominanta intelectual in Franta sau Germania) si cea care pledeaza in directia statului minimal, intre partizanii unei Uniuni puternice si „suveranisti”, etc.
Sustinatorii unui proiect fuzionist autohton ar trebui sa dea dovada de imaginatie, rabdare si perseverenta pentru a concepe un proiect intelectual si politic adaptat contextului nostru. Si ar mai fi nevoie de ceva: de o piata academica si intelectuala functionala.
Coalitiile intelectuale, armatura fuzionismului politic, ar trebui sa se constituie pe baza unor afinitati de idei, indiferent de – si uneori in ciuda – simpatiilor si antipatiilor personale. Ar trebui sa existe surse diverse de sprijin institutional, publice si private, care sa incurajeze formarea unor astfel de coalitii prin cercetare si dezbatere, pe baza unui cod etic larg acceptat. Doar astfel reprezentanti ai unor puncte de vedere diverse dar inrudite pot constitui coalitii puternice, rodnice si coerente intelectual, intre egali. In absenta pietei de idei orice discutie despre posibilitatea fuzionismului ca alternativa semnificativa intelectual si politic ramane un simplu exercitiu de (social) science fiction.
